Femeia ideala nu exista. Fericirea?…

Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata…

Dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata…

Femeia ideala nu exista. Asa cum nici barbatul ideal nu a putut fi gasit inca. Desi au fost amandoi cautati si inventati, si cercetati din cele mai vechi timpuri.

Fiecare, cu parerea lui proprie, a opinat ca idealul ar trebui sa fie intr-un anumit mod… Fiecare in alt mod. Si totusi nu a fost gasit individul care sa corespunda vreunui din aceste moduri. Daca ar exista un auditoriu acum as ranji satisfacut… Caci am avut din nou dreptate. Banal? Mult prea simplu? Probabil. Dar adevarat, totusi…

Toti suntem ideali pentru cineva la un moment dat, poate… Toti avem momentele noastre de… De glorie? Sa le zic astfel, oare? Oare e corect?
Nu stiu, nu conteaza. Nu conteaza cum se numesc aceste momente de amor profund si sublim. Ele sunt si trec. Daca, in urma unor astfel de momente, ramanem cu cineva alaturi, consideram ca suntem norocosi. Poate chiar asa si suntem. Norocosi…

Nu ne ramane decat sa facem un copil si sa contribuim la perpetuarea speciei. Vom deveni buni cetateni, membrii recunoscuti si acceptati ai comunitatii si se va chema ca am facut ceva in viata. Copilului cu siguranta ca ii vom da o cat mai buna educatie. Dupa puterile noastre, desigur, dar cu siguranta nu va ajunge sa fie un aurolac in intersectie.
Va trebui sa fie mai bun ca noi, ca sa putem fi si noi fericiti. Sa aibe o educatie mai buna, o pozitie mai buna in societate, un salariu mai bun, un trai mai bun si un partener mai bun… Mai bun decat oricare din noi, parintii lui…

Asta daca nu cumva noi, parintii, vom suferi vreun accident. Iar copilul va ramane orfan… “Casa de copii nu e acasa”… Si poate ca isi va castiga painea cinstit in intersectii…

Nu, ca iar o iau razna… Mai bine sa revin la cliseul “femeii ideale”…

Ca femeia ideala este doar un cliseu. Parca vad ca asa imi striga cititorul, revoltat de toate aceste aberatii ale mele, de toate aceste ganduri care imi navalesc de-a valma in cap, fara vreo noima sau fara vreun sens…
Stiu ca toti oamenii sau mai bine zis toate femeile din ziua de astazi sunt asaltate de aceasta stereotipie a publicisticii contemporane. Revistele de specialitate (a se citi “pentru femei”, eu iar ranjesc, cu zambetu-mi cinic si misogin) contemporane sunt pline de pagini prin care ni se comunica “secretele femeii perfecte”. Suntem invadati de o intreaga asa-zisa “literatura de specialitate” prin care reprezentatele sexului frumos sunt invitate se para femei ideale pentru partenerii lor. Stiu ca am scris sa para acolo unde cititorul s-ar fi asteptat poate sa il gaseasca pe sa fie. Pentru ca deja toti stim ca idealul nu exista. Este doar un mit. Iar ideealul fiecaruia este doar ce consideram fiecare in parte ca ni se potriveste…

Asa ca haideti macar sa incercam sa fabricam un ideal cat mai usor de acceptat de toata lumea si sa il promovam pe acesta.

Adica femeia ideala pentru mine nu poate fi mica, grasa si cu chelie. De ce? Pai cum?… Ce intrebare idioata!… Cui i-ar placea o astfel de femeie? Nu ar mai fi o femeie frumoasa. Deci femeia ideala obligatoriu trebuie sa fie frumoasa. Iar daca mie mi se pare ca o femeie cu chelie este frumoasa, atunci probabil ca eu sunt defect. Pentru ca nu imi adaptez sensul de “frumusete” la standardul deja unanim acceptat. Ca nu pot, refuz chiar sa cred, ca acel standard a fost creat doar pentru a se vinde gelurile de par, spumele, vopselurile si mai stiu eu ce alte produse pentru ingrijirea parului…

Asa ca sa revin la revistele de specialitate… La pagina de psihologie a catorva reviste de gen gasesc articolele cautate. Despre cum este femeia ideala. Si ce aflu aici? Ca modelul perfectiunii s-a schimbat de-a lungul timpului. Ca, daca in Egiptul antic, nasul proeminent era echivalent cu frumusetea si feminitatea, in prezent il intalnim cel mai adesea pe masa de operatie a chirurgilor plasticieni. Ca frumusetea trupului poate fi conservata pana la maxim treizeci de ani si ca dupa aceea frumusetea interioara, dezinvoltura, inteligenta si umorul devin primordiale. Si mai aflu ca prospetimea si fermitatea formelor mai pot fi “conservate” cu un regim de viata sanatos: sport, alimentatie etc. De ce fac toate astea subiectul paginii de psihologie? Si ce este psihologic in ele? Probabil impactul urmarit si influentarea psihicului pe termen lung…

In tot cazul. Cel putin am aflat de ce inca imi plac fizic pustoaicele de douazeci de ani. Pentru ca prospetimea si fermitatea formelor lor sunt naturale si nu “conservate”. Imi cer iertare tuturor doamnelor si domnisoarelor trecute de treizeci. Lasati ca peste inca vreo zece ani or sa mi se scurga ochii si dupa dumneavoastra, atunci cand desigur ca dumneavoastra insa nu veti mai avea ochi pentru mine. Intre timp ma multumesc sa admir tineretea si prospetimea unora pe de o parte si sa apreciez maturitatea emotionala si intelectuala a celorlalte totusi. Caci calea de mijloc si-o gaseste fiecare si este… idealul fiecaruia…