Zbor frant (adaptare) – Stapanei mele, cu dragoste!…

Este ca atunci cand ai imblanzi un soim. Delimitezi intai spatiul in care ii este permis sa se miste. Il inveti sa zboare intr-un perimetru clar, riguros determinat. Ii rasplatesti supunerea cu afectiune, bunatate si uneori cu cate premiu. Cu cat pasarea raspunde mai bine, limitele devin mai generoase, perimetrul de libertate creste, dar ramane controlat. Totul trebuie in permanenta controlat.

Daca la inceput, il tii priponit cu o ata legata de un picior, treptat cresti gradul lui de libertate, inlocuiesti ata cu o alta mai lunga. Apoi, dupa un timp, in locul legaturii ramane doar vocea ta. Poruncitoare, ferma, netematoare, hotarata… Cand raspunsul este pozitiv, vocea se inmoaie, devine placuta. Iar soimul raspunde. Dar chiar si cel mai bun imblanzitor, cu cel mai bun soim, se teme in clipa in care pasarea sa desprinde de bratul sau si se intreaba, speriat oarecum, daca se va mai intoarce aceasta la el sau va disparea in zare.

La fel si tu, Stapana… La fel si tu simti de fiecare data. La fel esti ori de cate ori incerci o noua limita. Si la fel te intrebi. Oare va ceda si se va retrage sau isi va impinge limitele mai departe si va reveni la picioarele tale, la dispozitia ta? Aici ar fi trebuit probabil sa folosesc forma de politete a pronumelui? Dar imi fie cu iertare. Exprim asa cum gandesc… Asa cum am mai afirmat si in alte randuri, nu pot scrie altfel decat simt, decat gandesc. Nu pot fi un altul. Nu pot fi decat eu…

Stii cu siguranta ca ti-ai facut treaba bine, ca ti-ai antrenat SOIMUL in cel mai bun mod cu putinta… Si totusi iti este teama…

Iar apoi vine momentul marii incercari. Momentul in care il lasi sa zboare putin mai departe fara a-l mai rechema. Momentul in care ajunge, parca putin mai repede, putin mai departe decat de obicei. M-am intrebat nu de putine ori… Oare asa te-ai gandit ca va trebui sa fie sau – pur si simplu – asa a fost sa fie?

Dar fii sincera, te rog. Altfel te vei minti in primul rand pe tine insati. Si eu am avut uneori impresia ca asa ti-ai dorit, dar nu… Nu cred ca a fost asa. Probabil ca ma vei acuza de minciuna si nesimtire, nu stiu. Cred insa ca si tu ai fost surprinsa cand el – soimul tau – mai depasea o limita si inca una, si inca una, si revenea de fiecare data, supus, la tine. Revenea la tine pentru a-ti fi si mai devotat.

Si iata ca a venit si momentul acelei mari incercari. Iar tu te intrebi daca va incerca necunoscutul, daca va decide sa experimenteze lucrurile pe care alaturi de tine nu le-a apucat inca. Oare chemarea salbaticiei, a necunoscutului va fi mai puternica decat munca ta, decat dorinta plamadita de a se intoarce, de a se oferi tie?

Iti privesti in tacere soimul cum zboara spre munte, atras de frumusetea salbatica a acestuia si de necunoscutul care ii apare in cale astfel.

Stii insa ca o comanda scurta ar fi indeajuns, un mic semnal care ar opri hotararea soimului tau, care ar curma zborul soimului tau si l-ar aduce negresit inapoi tie. Poate mai spasit si mai supus decat oricand inainte, constient fiind ca ti-a gresit si cu dorinta si mai puternica de a-ti reintra in gratii, de a-l reprimi pe el, o biata vietate, inapoi…. TU!…

Dar de aceasta data, pentru prima data, vezi vioiciunea zborului sau, asa cum nu a mai avut-o inainte. Zborul sau este mai puternic, mai drept, mai hotarat. Pentru prima data ti se pare ca ar avea intr-adevar un scop. Oare exploreaza granitele, incearca limitele intre care ii este permis sa zboare sau se indreapta spre noi teritorii?

L-ai putea chema, dar nu o faci. Brusc decizi sa ii lasi acelei fiinte dreptul de a-si alege singura calea. Simti ca are nevoie sa isi ia singur aceasta decizie sau poate este doar un prim semn ca ai obosit sau te-ai plictisit chiar tu poate si vrei altceva? Asa ca doar deschizi gura, dar nu scoti niciun cuvant, niciun sunet. Stai cu respiatia taiata, auzindu-ti, in liniste,  doar bataile inimii?…

Eu asa am zburat… Nu auzeam si nu simteam nici vantul, nici aerul tot mai rece, nici glasul altor pasari zburand libere, in voie. Nu auzeam decat inima-mi batand de parca ar fi vrut sa-mi sparga pieptul, sa ma paraseasca si sa se intoarca singura la tine. Am dat doua rotocoale deasupra noilori tinuturi si – cand mi s-a parut ca as fi in siguranta – am zburat si m-am asezat in varful unei stanci golase.

Parca nu mai zburasem nicicand atat de mult si cu siguranta nu mai ajunsesem atat de departe. Mi-as fi dorit sa ma chemi, dar nu ai facut-o, si asa cum zisesem ca voi face, am zburat fara a privi inapoi.

Am zabovit ceasuri bune in acel varf de stanca. Treptat, noul taram nu mi s-a mai parut atat de dusmanos si a devenit chiar prietenos. La fel, si noi vecini s-au dovedit mai prietenosi decat credeam. Da, imi doream mult sa apartin undeva, unui teritoriu, cuiva… Sa nu ma mai simt singur si al nimanui si nu mi-ar fi fost greu sa devin orice s-ar fi dorit de la mine. Imi doream Stapana, dar – in lipsa ei – as fi fost multumit cu orice alta fiinta care ar fi fost fie si numai a zecea parte din ea…

Apoi am auzit chemarea. La inceput am fost nesigur. Era aievea sau doar o parere? Am ascultat mai cu atentie. Tu erai sau era doar mintea mea, sau poate inima mea care imi juca feste? Si m-am convins… Erai TU!… Chemarea ta era cea care imi rasuna in urechi…

M-am ridicat in inalturi si mi-am privit cu drag noii prieteni. Eram trist sa ii parasesc si fericit sa revin la tine, oricat de greu si de anevoios ar fi fost drumul, oricat de trista despartirea de noii mei prieteni.

Si am revenit, fericit sa ma ofer din nou tie, fericit sa iti apartin din nou, la fel de mult sau poate si mai mult decat inainte.

Fericit m-am asezat in fata ta, la picioarele tale si am asteptat sa decizi tu pentru mine, sa decizi tu pentru amandoi, asa cum o faceai inainte. Si am asteptat. Tu insa nu ai decis nimic, tu m-ai luat in brate, si am plans amandoi in acea imbratisare nemaivazuta pana atunci intre noi. Am plans de durerea despartirii si de fericirea regasirii. Am plans pentru toate noptile de nesomn si pentru toate zilele in care te chemam incet, in gand, cu disperare si cu vointa tot mai stearsa. Am plans de durerea de a te fi pierdut, de dorul de a te regasi si de fericirea de a fi la tine in brate.

Am plans si am ramas asa pana lacrimile mi s-au uscat. Apoi am ridicat privirea spre tine si ti-am observat zambetul de multumire sau poate chiar fericire de a ma avea inapoi. Fericirea ta era si a mea. Nu stiu daca ti-am marturisit pana acum sau am preferat sa par doar imbufnat pentru vina de a ma fi lasat sa ma pierd in acea zi in zare.

Mi-ai luat mana, m-ai ridicat de jos si m-ai asezat langa tine. Am zambit fericit si in clipa imediat urmatoare iar mi s-au impaienjenit ochii de lacrimi. Asta faceai tu pentru mine, din dorinta de a ma avea si in continuare alaturi. Erai tot tu si eram tot eu, dar niciunul din noi nu mai era acelasi. Sacrificiul de a ma avea alaturi era mare, intelegeam. Libertatea pe care ai decis sa mi-o oferi in acel moment era, cred, tot ce visasem vreodata. Tot ce visasem pe vremea cand eram NOI. Caci de asta data erai tu, eram eu, dar NOI nu mai eram.

Noi nu mai eram NOI…

15 Răspunsuri to “Zbor frant (adaptare) – Stapanei mele, cu dragoste!…”

  1. Diana.M Says:

    Ce dovada de iubire ti-ai fi dorit mai mult ? Te-a lasat sa zbori. Si-a asumat gestul si urmarile lui. Stia ce-ti doresti..

    Chiar mi-ai adus lacrimi..

  2. Eu nu inteleg chestia asta cu te iubesc prea mult si te las sa pleci…mi se pare un sacrificiu prea mare….

  3. Sunt unii facuti sa fie stapani, iar altii sa fie sclavi, unii sa isi doreasca libertatea, iar altii sa o ofere. Nici eu nu imi doresc libertate, tanjesc dupa incatusari si lacate…

  4. Mi-a placut foarte mult textul asta. Ca scriere, foarte bine controlat, dozat, gindit in comparatia cu soimul antrenat de Stapina lui. Continutul este atit de emotionant incit am mers pe pulsatiile lui pina la capat lasindu-ma in voia lor. E foarte bine cind se intimpla asa.
    Am ceva de spus si la nivel de idee. Libertatea o avem cu totii, doar sa avem curajul sa ne-o folosim. La urma urmelor, chiar atunci cind alegem sa ne predam cuiva, sa-i oferim stapinirea asupra noastra, lucru pe care il inteleg foarte bine, si atunci alegem. Iubirea presupune implicare, indiferent cum ne umplem fiecare rolul. Cel ce stapineste e la fel de mult implicat precum cel stapinit, altfel nu e iubire, ci doar un joc excitant. Iar cel stapinit la rindul lui poate alege sa plece. Cuvintele si dorintele altuia nu pot face nimic asupra noastra daca noi nu le dam puterea sa faca.

    • Iti multumesc pentru aprecieri, sora_de_razboi. Sa oferi cuiva libertatea ta sau sa o accepti pe cea care ti se ofera, asa este, tine de alegerile fiecaruia. Dar mai tine si de increderea pe care cealalta persoana ti-o inspira, dar si de niste conditii/limite acceptate de amandoi. Iubire fara implicare, intr-adevar nu exista.

  5. Ce metafora frumoasa a iubirii..Dar n-am inteles ceva. Intr-o relatie, care e stapanul si care e soimul? Trebuie sa fie neaparat un stapan si un soim?
    Si..in legatura cu libertatea..trebuie sa fii deosebit de puternic sau increzator in dragostea cuiva pentru a-i oferi posibilitatea de a explora taramuri necunoste. Dar in momentul in care i-ai prezentat toate optiunile soimului tau si el s-a intors la tine, atunci de poti simti pe deplin fericit/a..
    Si..alungare? Daca era alungare, nu te mai chema inapoi.
    Felicitari pentru postare.

    • Neata, deea. Ma bucur ca ti-a placut.

      Intr-o relatie, unul din parteneri este de regula mai dominator si ar putea avea sa zicem rolul stapanului. Dar eu ma refer in aceasta postare la o relatie in care rolurile sunt dinainte stabilite si acceptate: stapana si sclav. Iar dominarea si supunerea sunt la randul lor pe toate planurile: emotional, psihic si fizic.

      Si… Da. Daca ar fi fost intr-adevar o alungare, nu ar mai fi existat acea chemare.

      Sper ca am clarificat cate ceva din textul initial fara a soca prea tare. Daca mai sunt alte intrebari voi fi bucuros sa le raspund.

  6. Abia acum imi dau seama cat de curajos este de fapt postul asta. Felicitari!

  7. Emotionant! Ar mai fi ceva de spus??
    Tu ai un talent de a exprima prin cuvinte ceea ce simti si ceea ce simti, e atat de frumos….

  8. Diana.M Says:

    Nu a fost alungare; a fost chemare; a fost cunoastere. Prea mult se pare pt.unul dintre ei pt.a ramane „DOI”..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: