Povestea vietii – gandul mortii

Se zice ca fiecare om are povestea lui. O poveste pe care o poarta cu el zi de zi, intreaga viata si la care mai adauga zilnic o fila noua, o pagina noua sau macar cateva randuri. Dar este povestea lui… Pvestea vietii sale. Pe care o poarta tot timpul cu sine.

Sunt si oameni care nu numai ca isi scriu povestea zi de zi, dar scriindu-o pe aceasta, influenteaza povestile noastre, ale celorlalti. Acestia sunt adevarati creatori. Creatori de povesti, simplist sus… Dar creatori care cel mai adesea ne fac sa ne raportam la ei si la povestile lor, influentandu-ne astfel pe noi, cei mai multi, determinind moduri de gandire, tipologii sau chiar comportamente. Iar acestia sunt probabil intre cei mai importanti dintre noi toti, Oamenii.

In fine, mai este o categorie. Si anume categoria oamenilor fara poveste. Isi cauta intreaga viata o poveste pe care sa o scrie, alearga nehotarati dintr-o parte in alta, parca vrand sa isi inceapa o poveste sau vrand sa isi continue povestea pe care abia au inceput-o. Sunt nemultumiti si nu isi gasesc rostul, parca isi irosesc cea mai mare parte a timpului nefacand nimic.

Unii dintre ei se viseaza creatori, dar in neputinta creatiei nici macar povestea vietii lor nu si-o scriu. De parca nici nu ar avea viata, de parca pentru ei ar fi doar o moarte continua. Nu reusesc sa se adapteze cotidianului si isi doresc continuu sa il schimbe parca. Isi doresc sa faca ceva maret in viata, sa lase o urma a trecerii lor, dar in loc de asta isi traiesc cu nemultumire cotidianul banal. Isi dau seama ca au inceput de mult sa moara, ca visul lor nu a fost decat un balon de sapun, un castel de nisip…. Si mor. Lent, putin cate putin si – din ce in ce mai constienti de aceasta moarte – nici nu se mai impotrivesc ei, ba unii chiar ii ies in intampinare, vrand parca sa ii grabeasca sosirea…