Deceblog (de ce bl000g?)

Multa lume m-a intrebat de ce. Iar raspunsul „Pentru ca se poarta” nu a multumit…

Pai… Doar nu ne-am facut blog sa vorbim despre altii. Vorbim despre noi, ca pe noi asta ne doare. Ca sa nu mai zic ca scrierea la persoana intai este mult mai credibila. Iar cititorului ii place sa aiba macar impresia ca autorul se dezbraca acolo pentru el, ca spune lucruri pe care nu le-a mai spus la nimeni.

E ca un strigat… „Citeste-ma si vei vedea in adancurile fiintei mele!… Citeste-ma si vei descoperi tenebrele mintii mele!…”

Blogul e locul in care imi pot urla linistit durerea, locul in care oricum nimeni nu ma vede, nimeni nu imi zareste lacrimile…

Aici am cel mult cativa cititori. Dintre ei, cativa isi exprima parerile. Unii sunt de acord cu mine, in timp ce altii nu sunt. Oricum, cei mai multi nu reactioneaza nicicum, semn ca fie sunt in dezacord, fie nu ii intereseaza si au ajuns aici mai mult sau mai putin intamplator… Nu, nu necesit reactii, iar cel mai mult imi place cand sunt criticat. Cui ii place de fapt, mie sau doar masochismului din mine, este mai putin important.

Deceblog? E si o dorinta a fiecaruia din noi de a vorbi si de a avea impresia ca cineva il asculta. Iar daca il mai si aproba e minunat. E sansa noastra de a ne promova ca brand-uri (ca brand-uri, da, nu ca oameni) si de a fi aprobati („cautati” ne place noua sa citim, chiar daca mai nimeni nu ne cauta pentru ca i-ar placea intr-adevar de noi, cei mai multi ne citesc ca sa ii citim si sa le crestem si lor brand-ul). Eu – nu pot sa nu recunosc – am agatat doua ‘gagice’, fete destepte amandoua, si – desi nu neg ca mi-ar fi placut – nu m-am futut cu niciuna. „Soarta…” – dupa cum ar spune unii.

De ce blog? Intr-o lume in care toti ne neaga, aici e sansa noastra de a fi vedete. E copilaria noastra pierduta, dorul fata de jucariile si povestile de odinioara… E psihologul in fata caruia ne spovedim, la preturi inca promotionale… E strigatul nostru de uimire in fata unei maturizari aparute prea brusc parca. Aproape ca imi vine sa intreb plin de patetism „unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?”…

De ce blog? Este artistul din noi care nu gaseste un alt spatiu pentru a se putea exprima in voie… Stiu ca tie ti-e sila de non-valoarea pe care o intalnesti la tot pasul. Si mie imi este… Dar citeste-ma!…

Egocentrism? Da!… Poftiti de va mai serviti cu o portie. Poate va place… Sau poftiti de aruncati cu pietre. Cum va place…