Insomnii, ganduri, delir

Stau si pierd timpul. Nu fac nimic, nu vreau sa fac ceva. Nu ma simt in stare. Am ajuns un cumul de frustrari, amagiri, dorinte, dorinte neimplinite, altfe frustrari, tristeti si caderi. Sunt din ce in ce mai jos, ma scufund din ce in ce mai mult, vreau sa ma scutur de toate si sa renasc… Dar nu pot.

Vreau sa inchid toate capitolele neplacute din viata mea si sa le dau uitarii… Dar nu pot.
Mi-as dori macar sa uit ultimii mei ani, ultimele luni, ultimele zile. Sa uit de mine si sa o iau de la capat cu totul. Sa reincep de la zero… Sa invat din nou sa merg, sa reinvat vorbirea… Sa ma bucur sa tin stiloul in mana si sa invat scrierea din nou. Sa invat alfabetul.

Mi-as dori sa invat curajul de a privi in fata, sa invat puterea de a lua viata in piept, sa stiu cand este momentul… Sa stiu ce am de facut si unde vreau sa ajung, sa stiu drumul cel mai scurt, dar si sa apuc pe drumul cel mai bun pentru mine…Sa stiu sa nu imi pese de nimic si sa ma bucur de toate. Sa stiu sa fiu fericit…

Dar nu pot.

Mi s-a zis candva ca daca notiunea de om vesnic nefericit nu exista, atunci ar trebui inventata special pentru mine. Mi s-a mai zis ca imi place sa sufar si ca imi place sa ma doara. Ca daca totul este roz in jurul meu, atunci mai degraba prefer sa ma autoflagelez decat sa ma bucur. Mi s-a zis si ca imi place sa ma vaicaresc si sa ma victimizez… Si ca sunt un om slab. Un om slab care fuge dn calea succesului, care se fereste de adevaratele batalii si provocari ale vietii. Un om care – de frica esecului – refuza sa incerce gustul succesului.

Ma simt nedemn macar de mila. Desi mila nu am acceptat niciodata, nici sa primesc si nici sa ofer.

Am auzit mai de mult ca pentru a putea sa cresti e nevoie mai intai sa fii jos. Cu adevarat jos. La pamant… Si nici nu mai stiu de cat timp ma simt astfel. Cu cat sunt mai sigur ca sunt la pamant, cu atat cobor parca mai mult. Si in permanenta simt cum imi fuge pamantul de sub picioare si cum nu mai am niciun punct de sprijin. Ma hranesc cu iluzii, ma hranesc cu visuri si imi traiesc noroiul meu de zi cu zi, si parca devin si eu noroi.

Dar pesemne ca si asta este doar o iluzie. Caci pentru a ma amesteca cu noroiul ar trebui sa fiu la pamant. Iar asta ar insemna sa incep sa ma ridic, sa invat sa pasesc… Dar eu sunt in continuare jos, din ce in ce mai jos si privesc neputincios parca la toate cate mi se intampla.

Ma scufund din ce in ce si nu sunt in stare sa ma ridic.

* * *

Am auzit si intotdeauna le-am zis celorlalti ca, pentru a putea sa te ridici, trebuie mai intai sa fii suficient de jos. Atat de jos incat sa nu mai ai cum sa cobori… Da, stiu… Ma repet…

Pana astazi insa cel putin nu mi-a fost rusine cu mine. Sau daca mi-a fost, cel putin am fost indeajuns de viclean incat sa ma mint si pe mine insumi. Si nu am realizat. Pozam intr-un vesnic neinteles, nemultumit, plictisit de toata nimicnicia celor din jur. Fara sa imi dau seama insa de a mea. Eram fara rost parca intr-o lume construita special pentru a le fi unora bine. Ma lamentam ca suntem o lume de sclavi. Si suntem! Sclavi pe diferitele plantatii ale diverselor interese. Sclavi ai dorintei de a duce o viata mai buna, ai locurilor de munca, ai maririlor salariale, sclavi ai dorintei de a-i impresiona pe cei din jur…

Si intotdeauna m-am mandrit ca eu sunt independent. Ca nu imi place munca pentru altii, ca nu imi place sa pup pe nimeni in fund. Ca sunt un om cu principii, cu o moralitate care la cei mai multi e indoielnica si ca refuz sa fac parte dintr-un sistem in care cei multi sunt nevoiti sa trudeasca pentru cei putini.

Ma laud ca sunt independent. Ca nu dau socoteala nimanui… Ca daca vreau bani, muncesc, iar daca nu am chef, nu am chef. Dar astazi parca nici asta nu mai conteaza…

Si a venit ziua de astazi, cand deja de prea mult timp nu mai muncesc. Mai intai mi-a fost lene, apoi lenea a fost din ce in ce mai mare, treptat s-a lasat inlocuita de frica si apoi de panica (…).

Asa au aparut primele nopti de insomnie. In care ma apuca dimineata fara sa fi inchis un ochi, ingrozit de gandurile sumbre pe care le aveam… Hotarat sa reincep sa fac ceva, pentru ca alta cale nu aveam, adormeam cand se crapa de zi, pentru ca ma ajungea in cele din urma oboseala.

Nu ma trezeam mai devreme de miezul zilei si nu ma dezmeticeam decat in cursul dupa amiezei. Si imi propuneam “De maine!”…

Si revenea noaptea, si imi reveneau gandurile, si nu mai inchideam iarasi ochii pana inspre ziua…

… Eu inca mai stiu ce am facut asta vara!…

10 Răspunsuri to “Insomnii, ganduri, delir”

  1. O altă postare în care a ai reuşit să mă trimiţi cu gândurile la plimbare… Mi-a plăcut la fel de mult ca şi cea de dinainte, cu „urletul nimicului”… Felicitări! Îţi doresc un sfârşit de săptămână cât mai plăcut…

  2. Multumesc asemenea, Cristi.

  3. Mi-a placut, mi-a placut pentru ca am trecut prin aproape toate starile prin care treci. Mi-a fost atat de frica pana sa incep sa muncesc, frica de mine, frica de esec, frica de tot si nu as fi trecut peste teama si nu as fi facut ceva concret daca nu m-ar fi impins cineva de la spate. Poate din cauza asta nici acum nu imi caut alt job. De fapt, cu siguranta tot de teama nu incerc macar sa caut altceva. Si da, la fel mi s-a spus si mie, ca as cauta tristetea si depresia, dar aici inca nu stiu sa iti spun daca asa este sau nu… poate pur si simplu unii ne-am nascut tristi, cine stie? Iti pot spune insa un lucru, din experienta mea (poate cine stie, la fel este si in cazut tau, sau poate nu) siguurul lucru care a reusit sa ma scoata din deprsie a fost schimbarea; dorita sau nedorita. Insa singurul remediu care a mers de fiecare data a fost iubirea. Ca dupa ce a trecutt a lasat in urma alta depresie este doar alta poveste…

  4. Parca ma citesc pe mine. „Dar nu pot” e si refrenul meu. „De maine” imi suna la fel de familiar.
    Suntem cu capu’ ?

  5. Poesis, multi dintre noi vad ca singura iesire din starile depresive, o schimbare. Cel mai adesea se isi cauta refugii in care sa se ascunda. Unii isi gasesc refugiul in munca. Altii in alte relatii. Sunt acele relatii de tip „pansament” care sunt numai bune pentru a depasi momentele de criza prin care trecem.

    De fapt, s-ar parea ca singura metoda de a depasi cu adevarat un astfel de moment dificil este sa impacarea. Impacarea cu persoana de care tocmai ce ne-am despartit (indiferent daca din vina noastra sau nu), impacarea cu trecutul si impacarea cu noi. Pentru asta, mai intai ar trebui sa invatam sa acceptam: trecutul, persoanele si pe noi insine asa cum suntem. Sa ne intoarcem, sa inchidem usile care le-am lasat deschise fugind de trecut…

    Nu vreau sa para ca fac pe desteptul, mie cand mi-a zis cineva asta mi-a trebuit o gramada de timp numai sa inteleg si in prezent inca mi se pare ca mai am usi de inchis…

  6. Leo, ca suntem toti cu capul eu sunt convins deja.;) :))

  7. Stii cat de mult mi-a luat sa gasesc pana si banala schimbare ca si solutie? Am dat peste ea intamplator si de nevoie as putea spune. Stiu ca ai dreptate, sar sincera sa fiu nu stiu daca voi putea vreodata sa ma impac cu adevarat si definitiv cu trecutul si cu mine. Poate imi astept salvatorul.. sa inchida el usi, sa aduca amnezie si sperante.

  8. Iti doresc sa iti gasesti salvatorul care sa te ajute sa iti inchizi usile. Dar nimeni nu le va putea inchide in locul tau. Nimeni nu iti va accepta trecutul in locul tau. Nu amnezie, ci intelegere si impacare a ta, cu tine… Speranta? Sa crezi in primul rand tu in tine, cred ca este cea mai buna speranta… Sorry, dar altfel nu cred ca se poate…

  9. […] dintr-un comentariu de pe blog… Multi dintre noi vad o schimbare ca fiind singura iesire dintr-o suferinta puternica. Cel […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: