Don’t play God – sfarsitul…
Intreaga viata am incercat sa mi-o cladesc pe ceea ce simt. Diferitele simtiri imi determina toate gandurile si toate faptele. Nu exist in afara a ceea ce simt. Sunt suma sentimentelor mele, nimic mai mult si nimic mai putin. Nu e original, stiu. Dar asta sunt.
Probabil ca gresesc. Probabil ar trebui sa fiu rational. Am fost si asa la un moment dat. Atunci m-am pus pe mine in centrul universului si ceilalti au trebuit sa graviteze in jurul meu. Cine nu gravita, nu exista… Iar cei care gravitau erau doar niste suflete ranite. Suflete pe care eu mai rau le raneam… Si m-am urat pentru asta. Iar apoi, tot rational, am incercat sa pun o egalitate intre mine si ceilalti. Iar ei s-au bucurat de aceasta putere. Si au vrut mai multa. Si au vrut sa imi arate ca stiu sa se foloseasca de putere, ca stiu ce au de facut. Iar atunci cand nu au mai stiut, au dat vina pe mine.
Unii si-au rupt gatul. Altii si-au gasit alte centre ale universului in jurul carora sa graviteze. Iar altii inca ratacesc, nestiind incotro sau de ce…
Nu mi-a placut. Asa ca am alungat ratiunea si am inceput sa ma las condus de sentimente, de ceea ce simt numai… Si… Da, am devenit sclav. Dar nu al cuiva si nici al vreunui sistem sau – cel putin – asa imi place mie sa cred. Am devenit sclavul meu personal. Dar eu nu mai stiu sa fiu si stapan… Sunt singur si nu am pe nimeni sa imi puna zabala si sa ma incalece. Nimeni nu ma vrea… Si nu voi mai fi animalul nimanui. Si nu voi mai intreba pe nimeni “dar eu cui raman?…”…
Daca as avea de ales, probabil ca nici eu nu m-as vrea…
* * *
Am nevoie de durere. Am nevoie de o durere covarsitoare care sa acopere durerea si golul din sufletul meu. Sa simt ca exist si in afara sufletului. Sa simt ca mai poate sa ma doara si altceva. Sa simt ca exist si ca mor. Sa ma bucur sau sa plang. Sa vreau sa imi grabesc sfarsitul sau sa il indepartez, sa il alung…
Ascult Die Toten Hosen – Kriminaltango. Probabil ca nu stii ce e aia. Probabil ca nici eu. Probabil ca nici nu e nimic…
* * *
Mi-au cerut sa ma dezbrac si sa ingenunchez…
Sfarsit.
This entry was posted on iulie 27, 2009 at 5:04 am and is filed under Don't play God, La limita absurdului, Virtual Insanity with tags absurd, amor, autocunoastere, bdsm, cupluri, curve, despre moarte, die toten hosen, dominare, dorinta, dragoste, fecioara, femei, femeie, fetish, ganduri, God, Godess, hard, intrebari, invatare, iubire, kriminaltango, libertate, masochism, master, mistress, nebunie, nesiguranta, NOI, nou, orgasm, Relatii, revolutie, roll play, roluri, sado, schimbare, sclav, servant, sex, slave, socant, social, stapan, stapana, subordonare, tandrete, the game. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Blooooog 
iulie 27, 2009 la 9:57 am
Pentru a intelege mai bine, am ascultat Kriminaltango. 😉
La ce buna atata ratiune ? Chiar asa…
iulie 27, 2009 la 11:37 am
„Probabil ca gresesc. Probabil ar trebui sa fiu rational. Am fost si asa la un moment dat. Atunci m-am pus pe mine in centrul universului si ceilalti au trebuit sa graviteze in jurul meu. Cine nu gravita, nu exista… Iar cei care gravitau erau doar niste suflete ranite. Suflete pe care eu mai rau le raneam…” – tare pasajul ăsta, foarte tare…
iulie 28, 2009 la 9:13 pm
Pendularea asta are costurile ei… Ca orice lucru de rahat, dealtfel…
iulie 29, 2009 la 1:21 pm
daca nu esti sclavul nimanui… dar totusi, esti propriul tau sclav, de ce n-ai putea sa fii propriul tau „stapan” ? cu ideea de… a-ti dicta singur ce ai de facut. nu a lasa pe altii sa-ti dicteze, ca atunci esti sclavul lor. dar fiind propriul tau sclav, in acelasi timp esti propriul tau stapan. si singur …raspunzi de greselile si alegerile facute.
mmm, cam prea profund ce am scris, dar ai prins tu ideea…
august 1, 2009 la 1:04 am
🙂
iulie 29, 2009 la 2:44 pm
Am zambit un pic, asa, intr-o parte, asa cum imi fac si mie, acele rareori cand ma uit in oglinda…
Odata ca ai fost gata turnat in zona trairii in simtire, nu mai ai ce cata in partea ailalta. Adica ai, dar nu gasesti. Nu ai cum, e ca si cum ai vrea sa pui oceanul sa incapa in Marea Caspica. Oricat ar fie ea de caspica si de mare, tot nu merge.
Se chinuie nebuunii sa inteleaga ceea ce nu e de inteles. Tu ai trecut, dar nu mai stii sa fii stapan… Pai cum sa fii? Cine stapanind pe cine? In simtire, incepi sa stii, dar nu termini de stiut.
Imi amintesti de intrebarea mea, pusa cu tot sufletul pe buze, unui maestru de… candva:”Cum sa fac? Omul cel mai drag mie in lumea asta, rational, as vrea sa vada. El vede cu mintea, i se pare ca vede, cum sa fac sa vada, sa traiasca, sa se bucure de minunile pe care le vad eu cu inima?”
Raspunsul a fost: „Nu poti.” El traise aceeasi sfasiere ca si mine si stia. „Poti doar sa-ti continui trairile si poate, candva, vazandu-te mereu asa, sa vina si sa zica: Arata-mi si mie.”
Nu s-a intamplat. Asa a fost sa fie… Au venit insa altii. Folos pentru ei, mie mi-a ramas insa acea tristete pentru omul acela.
De sclav… Imi amintesti de Mariana Buruiana: „Vremea biciuirii s-a sfarsit!”
„Dar eu nu mai stiu sa fiu si stapan… Sunt singur si nu am pe nimeni sa imi puna zabala si sa ma incalece. Nimeni nu ma vrea… Si nu voi mai fi animalul nimanui. Si nu voi mai intreba pe nimeni “dar eu cui raman?…”…
Singuratatea/tristetea alergatorului/calatorului/zburatorului de cursa lunga…
Normal, in ceea ce exista cum, nu mai poate fi nici stapan si nici sclav… Inca nu s-au limpezit, nu s-au ales apele.
Nimeni nu ramane nimanui. Suntem insa „in”… Si, cu oarece noroc uneori „impreuna”…
„Am nevoie de durere. Am nevoie de o durere covarsitoare care sa acopere durerea si golul din sufletul meu. Sa simt ca exist si in afara sufletului. Sa simt ca mai poate sa ma doara si altceva. Sa simt ca exist si ca mor. Sa ma bucur sau sa plang. Sa vreau sa imi grabesc sfarsitul sau sa il indepartez, sa il alung…”
Se poate face trecerea prin moarte, fara durere, vazandu-ti sfarsitul, trecand prin el, scapand, ca alunecat cu placenta cu tot, in Infinit. Nu doare, dimpotriva… Doare un pic cand te intorci in trup, dar trece repede. Ramane aia, starea fara marginii. Nu ai nevoie de durere pentru asta, dar, de obicei, doar durerea pune la zidul de care povesteam mai demult, si face sa incerci sa treci.
Existenta in afara sufletului… Nu chiar. In extindere, nu mai stii daca ai suflet sau nu. Ceea ce e „acolo” nu seamana cu nimic. Nici pe departe ‘”sentimente”. Nici pe departe departele… Hraneste-te, si golul se va umple atat de mult, ca vei exploda. Nu privi in gol decat daca vezi in el samanta umplerii. Daca inca nu, lasa-l. Nu-l hrani pe el. Fie-ti drag de tine. Sa vezi ce o sa vezi! Mama-mamaaaaa!
Iarta iar de povestea lunga. Mi s-a paruit ceva cunoscut… Daca nu am inteles, iara, iarta…
Zile pline de minune, drum linistit!
august 1, 2009 la 12:06 am
Raman mut de cate ori iti citesc comentariile. Le recitesc si apoi le mai recitesc o data. Merci, Mikka. Scuze nu ai de ce sa iti ceri.
august 1, 2009 la 12:26 am
Oh, my God! Nu, nu ramane mut! 🙂 Canta mai departe, menestrel, asta ti-e soarta. Ce sa-ti fac, daca stii canta… 🙂
(Acum vad si eu ce am scris mai sus (eram la birou, scriam… pe sub birou 🙂 ) Era ”mi s-a parut”, nu ”paruit”… ce zapacenie! :))))))) )
O noapte blanda si buna, si weekend de mare efect special sa ai!
Si… IUBESTE-TE!
august 1, 2009 la 12:38 am
Multumesc din suflet Mikka. Iti doresc si tie, tot ce iti doresti. 🙂
iulie 31, 2009 la 1:56 am
Crezi ca o „durere covarsitoare” te va face sa te simti altfel sau asa cum iti doresti? Poate..
La mine doar s-a depus si a ridicat o treapta.. Pe care, uneori, calc sau o sar cu bucurie ..
Totusi incearca sa nu-ti doresti asa ceva ..
august 1, 2009 la 12:07 am
Merci de sfat Diana 🙂