“IUBESTE-TE…” – DESPRE IUBIRE LA AZIL – III

Intors la azil, ratacesc pe culoarele lui nesfarsite. Ma pierd si ma regasesc sau nu. Culoarele sunt aceleasi si totusi noi, obiceiurile sunt aceleasi. Oameni noi, dar cu aceleasi chipuri, pierdute in multime.

Nu m-am intrebat niciodata daca rezerva in care intru seara este aceeasi sau este de fiecare data alta. Nici nu m-a intrebat nimeni vreodata. Si nici nu am fost deranjat de vreun coleg de aici. Cert este ca de fiecare data intru in cea mai apropiata rezerva libera. Si de fiecare data imi pare ca ma intind in acelasi pat, cu asternutul lasat in dezordine, dar totusi curat. Desi stiu ca uneori mi se mai prelinge cate un firicel de saliva din gura uitata deschisa in timpul somnului, niciodata nu gasesc seara vreo urma a noptilor precedenta. Doar asternuturile mototolite pe pat, semn al unei nopti nu tocmai linistite.

Intr-un fel, imi place aici. Sunt eu, cu dezordinea mea, cu haosul gandurilor mele, cu linistea pe care mi-am dorit-o din totdeauna parca si pe care acum am gasit-o in sfarsit. Cu sucul meu zilnic de portocale proaspat stoarse.

Daca in afara azilului umbla tot felul de preoti, costumati in fel si chip, care mai de care incercand parca sa impresioneze mai mult printr-o aparenta simplitate, aici acestia nu isi fac simtita prezenta. Probabil ca am fost catalogati deja ca “suflete pierdute” si nu mai prezentam interes pentru niciunii. Suntem doar o statistica sau nici macar atat.

Amuzant mi se pare insa altceva. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” este mesajul transmis cel mai frecvent de toti popii. Indiferent ce cuvinte folosesc, ce limbaj, ce metafore mai inventeaza, cu totii spun practic acelasi lucru. Oare ceilalti chiar nu au observat? Asta sa fie oare si motivul pentru care nu au fost mutati cu totii aici? Nu conteaza.

In azil ni se transmite insa altceva. Eu stiu, chiar daca nimeni nu mi-a confirmat. “IUBESTE-TE… IUBESTE-TE…”  se aude pe coridoarele azilului constant, la intervale de timp regulate. De fapt, e impropriu spus “se aude”. Pentru ca sunetul parca lipseste, iar boxele, lipsesc cu desavarsire si ele. Se simte. Acest indemn se simte. Si totusi nu mi-a confirmat nimeni aceasta simtire. Inca.

Zilnic avem intalnire cu asistentele. Desigur, trebuia sa existe si femei intr-un peisaj altfel plin numai de masculi tristi. Asteptam cuminti, uneori cate un ceas sau doua, intr-o sala de asteptare imensa, plina toata cu scaune. Din cand in cand se deschide usa cate unui birou invecinat si se striga un numar. Trebuie sa fim atenti, pentru ca poate fi chiar numarul pe care il avem cusut pe piept. Si daca nu raspundem prompt chemarii, ne pierdem randul, trebuie sa ne trecem din nou pe listele de asteptare si poate dura iar o vesnicie.

Intalnirea cu asistentele nu este obligatorie, dar prinde bine cate o prezenta feminina, intr-o lume facuta parca doar pentru barbati.

Intr-una din aceste intalniri, mi-am intrebat asistenta repartizata la rand, cu totul intamplator, cum ar trebui sa ma iubesc. Cred ca a fost singurul moment in care am primit un zambet si in care am fost privit in ochi cu putina caldura. Cel putin mie asa mi s-a parut.

S-a asezat atunci picior peste picior – oare toata lumea stie ca poza mea preferata este cu femeia stand cu picioarele astfel incrucisate? – si m-a intrebat:

“Pe mine cum m-ai iubi?”