“IUBESTE-TE…” – DESPRE IUBIRE LA AZIL – III

Intors la azil, ratacesc pe culoarele lui nesfarsite. Ma pierd si ma regasesc sau nu. Culoarele sunt aceleasi si totusi noi, obiceiurile sunt aceleasi. Oameni noi, dar cu aceleasi chipuri, pierdute in multime.

Nu m-am intrebat niciodata daca rezerva in care intru seara este aceeasi sau este de fiecare data alta. Nici nu m-a intrebat nimeni vreodata. Si nici nu am fost deranjat de vreun coleg de aici. Cert este ca de fiecare data intru in cea mai apropiata rezerva libera. Si de fiecare data imi pare ca ma intind in acelasi pat, cu asternutul lasat in dezordine, dar totusi curat. Desi stiu ca uneori mi se mai prelinge cate un firicel de saliva din gura uitata deschisa in timpul somnului, niciodata nu gasesc seara vreo urma a noptilor precedenta. Doar asternuturile mototolite pe pat, semn al unei nopti nu tocmai linistite.

Intr-un fel, imi place aici. Sunt eu, cu dezordinea mea, cu haosul gandurilor mele, cu linistea pe care mi-am dorit-o din totdeauna parca si pe care acum am gasit-o in sfarsit. Cu sucul meu zilnic de portocale proaspat stoarse.

Daca in afara azilului umbla tot felul de preoti, costumati in fel si chip, care mai de care incercand parca sa impresioneze mai mult printr-o aparenta simplitate, aici acestia nu isi fac simtita prezenta. Probabil ca am fost catalogati deja ca “suflete pierdute” si nu mai prezentam interes pentru niciunii. Suntem doar o statistica sau nici macar atat.

Amuzant mi se pare insa altceva. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” este mesajul transmis cel mai frecvent de toti popii. Indiferent ce cuvinte folosesc, ce limbaj, ce metafore mai inventeaza, cu totii spun practic acelasi lucru. Oare ceilalti chiar nu au observat? Asta sa fie oare si motivul pentru care nu au fost mutati cu totii aici? Nu conteaza.

In azil ni se transmite insa altceva. Eu stiu, chiar daca nimeni nu mi-a confirmat. “IUBESTE-TE… IUBESTE-TE…”  se aude pe coridoarele azilului constant, la intervale de timp regulate. De fapt, e impropriu spus “se aude”. Pentru ca sunetul parca lipseste, iar boxele, lipsesc cu desavarsire si ele. Se simte. Acest indemn se simte. Si totusi nu mi-a confirmat nimeni aceasta simtire. Inca.

Zilnic avem intalnire cu asistentele. Desigur, trebuia sa existe si femei intr-un peisaj altfel plin numai de masculi tristi. Asteptam cuminti, uneori cate un ceas sau doua, intr-o sala de asteptare imensa, plina toata cu scaune. Din cand in cand se deschide usa cate unui birou invecinat si se striga un numar. Trebuie sa fim atenti, pentru ca poate fi chiar numarul pe care il avem cusut pe piept. Si daca nu raspundem prompt chemarii, ne pierdem randul, trebuie sa ne trecem din nou pe listele de asteptare si poate dura iar o vesnicie.

Intalnirea cu asistentele nu este obligatorie, dar prinde bine cate o prezenta feminina, intr-o lume facuta parca doar pentru barbati.

Intr-una din aceste intalniri, mi-am intrebat asistenta repartizata la rand, cu totul intamplator, cum ar trebui sa ma iubesc. Cred ca a fost singurul moment in care am primit un zambet si in care am fost privit in ochi cu putina caldura. Cel putin mie asa mi s-a parut.

S-a asezat atunci picior peste picior – oare toata lumea stie ca poza mea preferata este cu femeia stand cu picioarele astfel incrucisate? – si m-a intrebat:

“Pe mine cum m-ai iubi?”

13 Răspunsuri to ““IUBESTE-TE…” – DESPRE IUBIRE LA AZIL – III”

  1. „In azil ni se transmite insa altceva. Eu stiu, chiar daca nimeni nu mi-a confirmat. “IUBESTE-TE… IUBESTE-TE…” se aude pe coridoarele azilului constant, la intervale de timp regulate. De fapt, e impropriu spus “se aude”. Pentru ca sunetul parca lipseste, iar boxele, lipsesc cu desavarsire si ele. Se simte. Acest indemn se simte. Si totusi nu mi-a confirmat nimeni aceasta simtire. Inca” – ştii că îmi place să selectez pasaje care mi se par deosebite…

  2. Intre o inlatuire de nimicuri si un haos fara pete, doar putin mototolit, poate ca raspunsul este in nebunia de a iubi fara pete….hmm…sa cred oare ca asta exista sau pur si simplu tine de azilul fiecaruia?:)
    Mi-a placut mult ce ai scris:)

    • „Iubire fara pete” nu cred sa existe. La fel cum nu exista nici puritate absoluta. Dar cred ca toti avem azilul nostru intre zidurile caruia ne trecem zilele, existenta.

      Ma bucur ca ti-a placut.🙂

  3. Aha, se simte… Bun, tare bun… Normal ca doar IUBESTE-TE, caci doar acesta este mesajul. Fiindca ei, popii, inca nu stiu toti -sunt si unii, prea putini- ca tu si aproapele tau sunteti atat de apropiati, incat… Dar las filosofia.
    Asta, ”IUBESTE-TE” e tot ce conteaza.
    Si suntem adusi la asta. Asa cel putin se intampla cu cei care ajung in azil. Cauta cu mana intinsa. Uneori intinsa dulce, cu inima cu tot, uneori umbland ani de zile, cu pieptul deschis, zicand ”caut iubirea, aia care sa…” si incepe o lista intreaga. Tot cautand pe aproapele, se trezesc cu usa trantita in nas. ”Cioc-cioc”… ” Iesi!” Dar am venit sa… ” Iesi!” O usa inchisa, doua, trei… Umbli cu inima in plame, sa dai la schimb. Plaf! Peste mana. Inima, rostogolita pe jos. ”Au! Nu calcati, e inima meaaaa!”
    Altii catand jumatati. Ca ”nebunii”, de fapt ”normalii”, care dau la ziar ”caut pe cineva sa ma iubeasca”… Astia chiar merita sa li se dea peste palma cu care au scris… De fapt, intr-o mare dragoste, Palma le da peste palma si-i aduce frumuuusel, de guler, in azil. Unde incep sa simta pe ”IUBESTE-TE”.
    ”Cum, Doamne, cum?”incep sa intrebe.
    Bun! Sunt pusi pe muche, sa afle cum e cand te sufoci. Pricepi ce mare lucru e aerul… si respirul. Ce mare lucru e sa fii viu, intr-un fel in care habar n-aveai ca stii sa simti. Inveti sa iti pretuiesti inima. Sa o iei de jos, sa o scuturi de praf, sa-i cosi si sa-i saruti ranile. E singurul camarad de arme care nu te-a tradat. O pui inapoi in cosul pieptului si incepi sa simti cum bate iar, mangaiata cu drag tot timpul. La un moment dat, inauntru, acolo, se face spartura, si prin ea curge Iubirea, aia in care te simti iubit. In care nu ti-e rusine cu tine, nici mila de tine, nici bun sau rau nu mai esti, esti doar o minune pentru tine. In azil, simti cum faci ce vrei si te iubesti in orice fel. (Veronika se iubea nou in fata lui Eduard.) In multe feluri invatam sa ne iubim. Acceptare, apreciere, nejudecare, alint, blandete, multa blandete. Daruit noua clipe frumoase, zilnic si noptic. Dulce, dulcele nostru uitat…
    Uneori taiem cu sabia si ne facem propriile chirurgii pe inima, alteori ne lasam sa petrecem cu noi insine pana cadem sub masa. Ne rasfatam, Oah, ce imi plac degetele mele de la picioare! Si alea noduroase de la maini! Oah, ce minunat mi-am cantat azi! Si inca un pas nou de dans!
    Multe adunate dau fata noua si inauntru si in afara. Si vine vremea schimbarii la fata, a iesirii in lume, cu puterea adunata in azil. Acum, cand ma stiu ce frumos sunt, ce drag imi sunt, cum stiu sa imi iubesc inima, cand m-am intregit, pot iubi pe cine vreau, cum vreau si cum stiu. Si stiu… Acum imi port intregul, nu jumatatea.

    (Doamne, iar, ce idee! Jumatati de om, ai? Umbland ca orbetii…)

    Cam asta mi-a zis azilul asta noapte…
    Si am cantat un pic si la pian… profitand de clipa ce este acum, ca maine nu se stie…

  4. Mikka🙂

    Justa trecerea ta in revista a… jumatatilor. Hihi. Cand aveam douazeci de ani, ma consideram si eu in categoria „neterminatilor”. Intre timp m-am maturizat. Sunt si eu „terminat”, ca orice adult care se respecta…

    Dar CUM sa ne iubim, asta nu stiu. Am insa aproape gata postarea despre acest CUM, despre iubirea de sine si despre adoratie. O mai rumeg putin si probabil ca maine „o voi transcrie pe curat”. Dar e departe de a arata cum.

    „Sunt pusi pe muche, sa afle cum e cand te sufoci. Pricepi ce mare lucru e aerul… si respirul”, zici tu. Inca ma stradui sa te deslusesc, dar nu imi iese.

    Faine capsuni. Dar CUM?

  5. Oaaa, ai vazut capsunile…

    „CUM?” Zici ca o sa povestesti, asa ca nu prea stiu ce sa zic eu acum… Mai incolo…

    De asta, de muche si respir, iti zic acum. Sa intelegi mai bine ce-i in caputzul meu…
    Aici de de fapt una din chei, din categoria „Cheia cea Mare”.
    Cand ne oprim din cersit…

    Poveste: Ma pregatesc eu in iarna sa plec in Peru. Ma vad cu o prietena – venise de trei saptamani – sa-mi zica si mie una-alta. Imi zice ca poate sa-mi zica doar alea „administrative” (asta si voiam, doar asta), restul e imposibil de spus, trebe trait. De acord, asa am patit si eu…
    Dupa ce vorbim de cum si unde schimb bani si alte alea, nu pot sa ma abtin si ii zic ca are ochii ca niste farurui, ca e luminoasa „rau” si ca arata fenomenal de schimbata. Mult, in bine. „Parca esti pe nori”, ii zic, „si in acelasi timp pe toti caii”. Rade si imi zice:
    – „Ok, hai sa-ti zic una. Doar una. Aia cu jungla. Mergem in jungla, ramanem noaptea acolo. Urmeaza sa dormim acolo, in adapostul care are trei pereti. Al patrulea – jungla. Am dormit singura in „camera”. Noaptea acolo e bezna totala. Nu tu cer, nu tu stele. Doar o jungla vie, cu toate animalurile foind si fojgaind, tipand si suierand… Jungla nu stinge lumina pe noapte. Viata de noapte intensa, la ei! Am simtit intai neliniste. „Poate sa vina orice si oricine sa ma pape, pana ajunge la mine paza, m-a luat!” Degeaba zisesera aia ca nu s-a intamplat nimic vreunui turist, eu am simtit toate fricile cum vin si musca din burta. Din piept, de peste tot. Am trecut prin toate straturile de frica, pana la ultimul, la agonie… Groaza, e putin spus. Agonie. Miscau chestii pe podea, se tara ceva, urlau „neste alea” pe langa mine, sufla ceva langa ureche… ”
    Pe scurt, ea a trecut prin toate gradele de frica, a ajuns la margine, si acolo marginea n-a mai rezistat si s-a rupt. S-a sfasiat, si ea a trecut in acea neputinta, acel abandon, acel „fie ce-o fi”.
    „- Earm doar jungla, eu si Dumnezeu. Daca mai suflu inca o clipa, daca inca o clipa mai sunt vie, asta e pentru ca sunt tinuta in Mana.”
    Asa a simtit prietena mea ce inseama sa fii viu si cam ce e Iubirea. Nu jucarii de vorbe frumoase. Faptul de a fi vii, cu suflare data inca o clipa, tinuti in palma, cu dragoste, in timp ce orice se poate intampla, si totusi nu se intampla… Asta i-a dat prietenei mele gustul vietii si gustul plin de a fi iubita. Nu-i asa ca e altceva decat ce suntem obisnuiti de atatea generatii sa credem ca e Iubirea? Nu-i asa ca incepem a O simti peste tot?
    Eu ziceam altfel, ca e suficient sa simti doar o data cum ti se opreste inima, sa treaca moartea pe langa tine asa, scurt si foarte aproape, ca sa pretuiesti ce ti se daruie. Si abia atunci incepi sa intelegi. Sa vezi. Sa simti. Mai este inca ceva, ce poti simti doar daca te lasi sa simti. E o putere colosala ce urca din pamant si trece prin tot ce traieste pe fata pamantului. Asta e pulsul Inimii. Nu e deloc departe de noi, dar nu il simtim decat cand suntem in pericol de a nu mai simti. Sau cand, printr-un noroc, il simtim „de bine”, nu „de rau”. Simtim, iata, peste tot…

    In izvorul Iubirii asteia incepem a simti gustul vietii si starea de a fi iubit. Incepem sa ne hranim cu asta, daruindu-ne iubire si renuntand la a cersi pe-afara… Daca e peste tot, de ce-am mai cersi? Ni se umple gura, mana, piciorul, tot corpul, toata simtirea, si in cele din urma se goleste capul de prostii…

    Despre CUM, mai povestim. Dar te astept sa le scrii pe alea, „puse pe curat”. Nu de alta, dar s-ar putea sa zicem la fel… Si mai intainte de toate, e blogul tau, nu?🙂 🙂 Si-asa m-am obraznicit cam tare…

  6. Deci, nu. Sa-ti iasa din cap, te rog, gandul de obraznicire. Nu e cazul. Pe blog poate spune oricine orice, cu atat mai mult tu, care le povestesti atat de frumos. Nu trec la spam decat limbajul trivial, ceea ce oricum nu e cazul aici.

    Despre iubire povestim cu totii. Multi o cautam, o visam, o dorim si o cersim ca niste neajutorati, adevarati orbi. Cativa doar stim sa o gasim la tot pasul si sa ne bucuram de ea. Tu stii!

    Asa cum bine ai zis, forta pamantului este intr-adevar foarte mare. Eu zic ca este vorba de o energie a sa. care razbate pana la noi, dar din care doar cativa stiu sa isi traga seva. Eu cel mai bine o simt cand ma plimb pe campii si dealuri, cand bat muntii. Cu piciorul, nu cu masina. :))

    Se si zvoneste ca inainte de a se inchina Dumnezeului ceresc, energiei cosmice adica, oamenii credeau in zeita mama, a pamantului.

  7. Dar astea sunt deja alte povesti…

  8. Ayyy, queridooooo! Esti „de-ai mei”, stiam eu! De-ala de bati campii… cu piciorul.
    De iubire, da, povestim mult si traim putin din cat e, cand avem norocul sa stim.
    Si stii si tu, stiu ca stii, ca altfel nu ziceam eu astea p-aci…

    De Mama, de Aia, de Zeita… Citisem infim, doar asa, sa am idee, desi stiam ca tocmai la idei tre’ sa renunt, cand ma duc in casa Ei. Ii cautam casa in Peru. Mama. Acolo oamenii simt pe Mama/Tata. Simplu. Ca si oamenii, si Dumnezeu arata doua fetze, apare in „doi”, desi e Unul: Mama Pamant si Tata Cer/Soare. Pachamama si Tata Inti… Am povestit un pic la mine.
    Mama… Pantecele Ei, cu buricul in lacul Titicaca. Bineinteles, ca toti oamenii suciti, a trebuit sa ma duc pana acolo, sa dorm o noapte in „buric”, ca sa simt…

    Simtind cam ce simteam pe dealul asta, de la Eroilor la Academie, in vara trecuta, dar mult mai intens acolo, pe insula de pe lac…

    Am venit acasa simtind. Inundatieeeeee! In toate simturile. S-au spart toate zagazurile mintii si s-au facut zzzzzob o gramada de margini. Cum naiba sa mai plang ca „n-am”? Ca „nu sunt”? Doaaamne, ce era, ce este…
    Nu-ti trebuie sa mergi pana in Peru. Dealul, muntele, campul, parcul Izvor, acolo, pe iarba, in mai… Mai ales primavara se simte, cand creste seva, cand, vorba (cantecul) lui Tudor Gheorghe, „Isi scot stramosii degetele-afara, De ghiocei,de crini,de toporasi”.
    De atunci nu m-a mai lasat „motorul” asta, de fapt „bimotorul”, cu doua roti uriase, una in pantece si un in piept…

    Despre Iubire, povestim. Oh, am putea scrie fluvii! Timp inca ni se da, si ne bucuram de el cat este si cat suntem in stare sa ne bucuram.
    Dar oricat am scrie, mai mult de kilioane de ori e sa traim.
    Stii care e prima chestie la CUM?
    Sa zici”VREAU!” „VREAU SA STIU CUM!”
    Intentia fixeaza capul compas si nava se indreapta singura, sigura si neabatuta spre tinta.
    Urmeaza minunarea. Aia in care te umpli de minuni si de propria minune, care curge prin tine, incepi sa vezi, ti se muta si rastoarna toate. Esti dus de manuta, esti dus pe brate, esti tinut in brate… Si asta fara ca macar sa trebuiasca sa fie niste brate anume langa tine. Desi, intr-un fel sau altul, te trezesti ca vin si alea, tot in minunare…
    Mai povestim…
    O zi de minune sa ai, impreuna cu toti cei ce-ti trec pragul!

  9. …asa.
    .. pot explica o astfel de iubire,banala,dezinteresata,fara fulgere globulare in ochi, fara sabii in stomac,cu inima intacta.
    ..te-as iubi ca pe un fiintz,dependent de medicatia mea,de picioarele mele incrucisate alene,caruia ii arunc un zambet,cu care el jongleaza pana se uzeaza,si-apoi ma cauta a doua zi pentru a lua alt zambet……alta pastila,alta imagine de picioare incrucisate.

  10. nu aici am vrut sa comentez😀..de fapt,si aici s-ar potrivi🙂
    deci ,daca vrei,fa jongleria si muta comentariul la blogul in cauza😀

  11. Adica unde sa-l mut? Sau sa-l las?…

    Bun venit pe blog.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: