LA AZIL – DESPRE IUBIREA DE SINE SI DESPRE ADORATIE (?) – IV

“Pe mine cum m-ai iubi?”, m-a intrebat zambitoare asistenta, asezandu-si picioarele unul peste altul, in fata ochilor mei flamanzi.

3.bp.blogspot
Foto: 3.bp.blogspot.com


“As ingenunchea, v-as imbratisa, v-as strange la piept. Apoi, firesc, as acoperi aceste picioare minunate cu sarutari. Si va voi saruta toata, intr-o adoratie care mi-ar placea sa nu se mai termine”… Am spus totul pe nerasuflate, de parca as fi fost intr-un vis si mi-ar fi fost teama sa nu ma trezesc prea repede.

Am spus totul si apoi am amutit, la fel de brusc precum incepusem sa vorbesc. M-am speriat si eu de nuditatea dorintei mele si am speriat probabil si ascultatoarea. Au urmat cateva momente de liniste penibila.

Nu stiam cum sa mai continui sau ce sa fac. Probabil ar fi trebuit sa am taria sa astept reactia ei, raspunsul ei, dar imi era teama. De o fireasca respingere sau – mai rau – de o batjocura. Sau ar fi trebuit sa ma ridic de pe scaun si sa plec. Dar am ramas pe loc moale, pierdut. Am fost slab si am schimbat subiectul…

“Cum ar trebui sa ma iubesc?”…

Temator, mi-am fixat privirea in ochii ei. Mari, luminosi si calzi. Din nou mi-a zambit, cu bunavointa parca. S-a ridicat de pe scaun, dandu-mi de inteles ca intalnirea noastra ajunsese la sfarsit.

“Sa te iubesti, asa cum ti-ai iubi aproapele. Asa cum m-ai iubi pe mine…”, am auzit vocea ei din departare parca, in timp ce ma indreptam abatut spre usa. Nedumerit, m-am intors pe jumatate. Dar imi facea cu mana, semn ca asta fusese tot.

Sa ma iubesc asa cum asa iubi-o pe ea. Sa ma iubesc asa cum imi iubesc aproapele… Ciudat. Prea ciudat pentru mine.

M-am indreptat spre cabinele de dus. Eram decis sa ma iubesc. Asa cum nu ma iubisem vreodata pana atunci.

Nu imi venea sa cred. Imi placea atingerea mea. Imi placea mana cu sapun cum aluneca usor pe trupul gol. Era ca o mangaiere de matase in acele momente. Imi placea mult, prea mult poate, si doream sa prelungesc fiecare secunda…

Un nebun, coleg de etaj cu mine, m-a simtit. Probabil ca nu eram prea bine ascuns in cabina sau probabil ca placerea mea se simtea pana dincolo, in sala mare.

“Sa-ti dau o mana de ajutor?” m-a intrebat el.
Am incuviintat cu o miscare scurta a capului si s-a asezat in fata mea in genunchi.

Nude-Male-Study

Termin. Umed si cald. Cu o zvacnire si un geamat sugrumat. Jalnic. M-am simtit brusc murdar, murdarit de mine insumi. In timp ca ma priveam dezgustat, celalalt s-a ridicat si a plecat. Nestiut, asa cum aparuse.

Altruism?

Fericiti cei pentru care sfarsitul nu vine atat de brusc si nemilos. Si pentru care nu se termina totul cu un spasm, ci reincepe cu fiecare clipa.

Parasesc cabina de dus si – inainte de patrunde iar pe culoarele nesfarsite ale azilului – ma sprijin ametit, cu spatele de perete.

“Iubeste-te asa cum ti-ai iubi aproapele”…

Imi rasuna in urechi vocea ei. Pentru prima data mi se pare ca inteleg de ce ies cate unii de la dus cu obrajii inrositi sau cu falcile umflate.

Nu. Asta nu-i iubire…

12 Răspunsuri to “LA AZIL – DESPRE IUBIREA DE SINE SI DESPRE ADORATIE (?) – IV”

  1. Ah, e f trista povestea de astazi. Frustrant mod de a simti singuratatea. E mai frumoasa cea de sambata. E drept ca nu-i constructiv sa ne imbatam cu apa rece dar macar imaginatia sa produca filme placute, ca realitatea e cruda si dam cu capul de ea mereu.
    Ai sa zici ca am directionat atientia spre un plan paralel cu viata, ca sunt o visatoare…dar fara vise ce ramane?

    • Alex, nu te condamn ca esti o visatoare, ci te felicit. Pentru ca din vise si nazuinte ne dezvoltam fiecare si devenim ceea ce suntem, ceea ce vom fi. Asa ca e foarte bine. Viseaza si in continuare, cat de des ai ocazia!

      Pe de alta parte, nu imi propun ca scrierile mele sa fie vesele sau frumoase, sa placa sau sa fie amuzante. Nu le doresc insa nici triste si nici neplacute cititorului.

      Ele exprima doar niste stari actuale sau trecute sau exprima doar cum mi-as imagina eu anumite momente.

      Imi pare rau daca te-a dezamagit postarea asta, dar nu este exclus sa mai ai parte de astfel de dezamagiri si pe viitor daca mai vii pe la noi.😉

      Dar nici tot ce e vesel, nu e obligatoriu si frumos…🙂

  2. Nu. Asta nu-i iubire…
    Cand alegi sa te iubesti, o faci cu iubire, tu, pe tine, vazand frumuste in tine, niciodata dezgust. Alea, gustul/dezgustul, sunt in cap de multe ori. Putine sunt cu adevarat gust/dezgust… Si chiar si asa, relativ. Gust/dezgust de viata. De unde vine oricare din ele?

    Imi amintesc de un curs fantastic, facut de un francez, cu dans si muzica, incheiat cu atingere si mangaiere. Era mai usor sa invatam a mangaia pe ceilalti decat pe noi insine… A fost uluitor. Nimic dezgustator, doar invatarea cu noi insine. Atata balndete… Cata sete ne fusese…
    Cand te iubesti, te iubesti si atat. Mult dincolo de cate ni s-au spus…
    Cand alegi sa privesti cu ochii frumosi – asa zic sudamericanii…

    • Imi place cum vii tu, Mikka, cu tot felul de pilde si exemple in sprijinul spuselor tale. Si mie mi se pare ca sudamericanii stiu sa simta mult mai frumos decat noi.

  3. Pai da… sa nu zica cineva ca vorbesc din carti…🙂
    Daca simtim si noi ca ei, suntem deja si noi mai frumosi…
    Invatam, si ne re-invatam pe noi insine. Vezi, si asta e iubire de sine. Sa ne privim cu ochii frumosi. Pana ajungem la iubirea de Sine. De fapt, pana ne lasam sa o simtim.

    Stii, e o vorba a lor, acum si a mea:
    Walk in Beauty!
    Pasteste in frumusete si bucura-te!

  4. Nu m-a dezamagit povestea ci m-a intristat. Ma gandeam acum ca e bine sa avem parte si de asa ceva, astfel invatam sa pretuim lucrurile frumoase care ni se intampla.
    E frumos sa fii visator dar e si al naibii de dureros.

  5. Alex, nu stiu sa zic cat e de bine. Nici nu stiu daca este posibil sa avem parte de o fericire continua. Eu mi-as dori, dar nu stiu in ce masura e posibil. Si nu stiu daca nu cumva abia asta ar fi nebunia cea mai mare. Eu unul nu pot sa fiu fericit cu atatea rele care se intampla in jurul meu. Momentele de fericire reala sunt foarte putine si apar, zic eu, din iubirea impartasita cel mai ades.

    E bine sa fim visatori si sa avem idealuri cat mai inalte. Pentru ca numai asa putem creste, tintind catre acele idealuri. Chiar daca nu ajungem sa le atingem intotdeauna si doar tindem catre ele si tot e ceva.

    Daca nu am avea visele, am stagna si ne-am deprecia. Ca indivizi, ca oameni. Cel putin asa gandesc eu.

  6. 🙂
    azi mi-ar place sa-mi saruti picioarele,cu conditia sa ne oprim precauti la glezne..stii,genunchii sunt pentru cei din salonul urmator,ei iasa de la dus fara a avea falcile umflate…

  7. Da, si mie mi-ar placea. Nu va trebui decat sa ma chemi la tine in birou si voi fi bucuros sa iti sarut picioarele si sa ma opresc precaut la glezne. Asa, vei putea avea si o pereche de pantaloni, nu obligatoriu fusta. Oare te vei descalta?

  8. ..stiu sigur despre mine ca nu tropai incaltata prin preajma nimanui…iar tu prea esti sfios,cu privirea oprita la nivel de glezna,ca sa fie nevoie de pantaloni.
    ..iar soarele-si va tremura o raza pe perete,si-o va infige in umbra ta fara haine, indecent facuta gramada la picioarele mele.

  9. morman de carne, cartilagii si oase. Asta e indecenta umbrei mele facute gramada.

    orice sulita se poate infige in morman. Chiar si una solara…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: