Zile de noroi

Merg pe langa garduri darapanate prin fundatura iluminata inca de un felinar stingher, uitat peste ani intr-un colt. A plouat prea mult in ultimele zile si nu se mai vede unde incepe si unde se termina trotuarul. Dar pe langa trotuar sigur nu pot sta in calea vreunui sofer grabit. De parca ar intra vreo masina intr-o asemenea cloaca. Si de parca ar putea sa se grabeasca.

noroi1 Foto: alpinet.org

Inaintez garbovit parca, cu pasi mici. Nu ma vad ca sa imi dau seama, dar mi s-a zis in repetate randuri ca asa ar fi mersul meu. Si ca ar trebui sa ma indrept. Pentru ce? Asta au omis sa imi spuna. Cand eram mai tanar, mergeam aproape numai cu masina si nu simteam noroiul. Cand eram si mai tanar obisnuiam sa ocolesc baltile si locurile cu prea mult noroi, sa nu rada lumea de mine. Si sa nu isi dea seama unde locuiesc, sa nu ma creada chiar sarac lipit.

Intre timp m-am obisnuit insa cu mine si am invatat sa ma accept. Asta sunt, ma duc spre casa, am fost sa imi iau o paine. Mai am un borcan de gem in camara, de asta iarna de la o prietena. Tigarile le-am terminat de ieri. Mi-au intrat pantofii cu totul in baltoacele de pe drum, iar pantalonii sunt plini de noroi. Nu ma laud, nu ma plang, nu ma ascund. De nimeni.

Imi spunea mai de mult un prieten mai invatat decat mine ca, odata ce a pierdut marea dragoste, acea dragoste de o intensitate nemaiintalnita pana atunci, un barbat trebuie sa invete sa supravietuiasca. Sa isi continue viata si sa traiasca, pe cat poate, cat mai bine. Sa isi accepte destinul, chiar daca a primit poate cea mai crunta lovitura a vietii lui. Pentru ca timpul nu sta in loc ca sa poata suferi el dupa bunul plac. Si risca sa isi dea seama dupa mai multi ani ca a trecut viata pe langa el fara rost. Ca si el tot asa a ajuns, fara rost.

I-am multumit atunci prietenului pentru sfaturile date si le-am urmat ani de-a randul. Am incercat sa par ceea ce nu eram si sa ma bucur. De tot si de toate. De viata. Dar era o bucurie posaca, amara chiar, iar viata era linistitam fara insa a avea vreo scanteie care sa o faca sa straluceasca fie si pentru scurte momente macar.

Au trecut multi ani de atunci si am obosit. Am obosit sa joc un simplu rol in care nu ma regasesc, am obosit sa fiu multumit de ceea ce in mod normal ar fi trebuit sa ma faca fericit. Am obosit sa par. Au trecut ani si ma aflu exact in acelasi loc ca atunci. Imi lipsesc disperarea si deznadejdea, dar am invatat sa fiu posac si sa imi port prin targ privirea mea bovina.

Au trecut anii si ma intreb… Pentru ce?

In seara asta voi manca gem.

noroi2
Foto: giurgiuro.blogspot.com

27 Răspunsuri to “Zile de noroi”

  1. si totusi…
    sarpele acela de noroi din poza are atata vitalitate in el…
    are seva, are lumina in ochiurile de apa, are unduirea flexibila…

  2. Nuferii cresc din noroi iar eu nu sunt suficient de inteleapta sa….:) Dar sti de ce imi place noroiul? Are o personalitate aparte. Desi este maleabil…..”murdareste” constant pentru a da nastere frumosului….imi place noul tau „luc”:)

  3. ..pe ulita vietii mele,cum as putea exista,eu,copacul cu radacini adanc infipte-n noroi,fara furtuni si ploi?!?
    ..iar crengile lasate-n jos a dezamagire,permit celor care nu mai vor ,,sa para”,sa-si agate hamacuri.
    ..iar din radacini s-ar putea foarte bine ciopli niste cruci,pentru ceilalti.

  4. Foarte bun pasajul acesta, din punctul meu de vedere – „Intre timp m-am obisnuit insa cu mine si am invatat sa ma accept. Asta sunt, ma duc spre casa, am fost sa imi iau o paine. Mai am un borcan de gem in camara, de asta iarna de la o prietena. Tigarile le-am terminat de ieri. Mi-au intrat pantofii cu totul in baltoacele de pe drum, iar pantalonii sunt plini de noroi. Nu ma laud, nu ma plang, nu ma ascund. De nimeni”. O zi bună!

  5. Thanks God, n-am avut masina… Parintii mei, cu opinci, nu s-au rusinat cand au venit in Bucuresti, si asta a fost ok pentru mine, am invatat sa imi fie ok mai departe… Mi-a placut mereu drumul de tara, desi eu sunt molie de asfalt. Dar imi fac loc, cu lopatica, spre viitorul meu sarpe de noroi. In miez, acolo in noroi, e mai curat decat in curtile interioare dintre blocuri. Se merge mai bine descult, nu-i nevoie sa tragi de bocancul adancit acolo. Doar iarna e greu, ca ingheata piciorusul, iar opincile, dupa o tura prin zapada, se crapa si se desfac si nu se mai pot coase, sunt prea tari.

    Indreptarea spatelui… La mine a venit din piept. Elicea din inima te face arc spre spate. Goleste intre-umerii, galeata noastra de gunoi…

    Bun sa nu te ascunzi. Cine are masura adevarata? Doar noi… cand este.

    Suparvietuirea… Da. Vine ca sa te puna in genunchi, sa lasi tot si sa zici: „Pentru ce? Pentru ce sa mai…? ” Aici, in pierderea-de-tot vine, ca un fulger, limpezirea. Luminarea. Nauc, umbli o vreme si pe urma incepi sa vezi… Fiecare vede alt rost. Uneori se gasesc asemanari si atunci oamenii incep sa-si povesteasca. Ciudat de asemanatoare pietrele din drumul multora.
    Ciudat de la fel drumul.
    Asta e, incepe vietuirea. „Supravietuire?” – un mare cuvant mincinos, ca destule altele. Aia, ce se intampla in ea, e sub-vietuire.
    Conteaza sa vietuiesti, fiind viu in viata ta.
    De ce? Tocmai cand ajungi sa urli intrebarea asta, abia atunci se deschide raspunsul. De cele mai multe ori, abslout surprinzator.

    Mi-ai adus aminte de bancul ala „de dinainte”: „Dimineata mananc ce-ai, la pranz cum-pot si seara gem…”
    Eu am doar paine si miere…

  6. Ca de obicei, am gasit o intreaga lectie in randurile tale. Merci, Mikka.

  7. Eiii… lectie. Poveste, mai draga. Despre viata. Cu miere :))))

  8. 🙂🙂🙂 Cum ai ghicit? Preferata mea…

    Imi place mult, caci, dupa ce innebunesc, salcamii dau o miere mm-mmm….

  9. Pana nu de mult te-as fi intrebat daca nu ar fi bine sa merg mai degraba la un psihiatru decat sa imi insir benubia pe blog. Acum te-as intreba cine sa mearga la un consult, dar tare mi-e teama ca ai trimite salcamii saracii in locul meu…

  10. He-heeeeeiii… Cooonsuuult… (soryy, doar ce am tras niste cafea in vena, acloolul meu preferat). Tocmai vorbeam cu o colega, ca cica trecu vara, vine toamna, frig, ploaie, nebuneli… Yo zic: toamna e aia cu must si bunatati, de te dai ametit cu motiv…
    Consultul e bun, e frumos, e asa, de ascultat cu urechea la piept si mangaiat pe caputz… Ok, mai e si cu ciocanele in picoruse si la cap, dar macar te ciocaneste un strain, nu un apropiat, si te duci tu, nu da el asa, ca a-nebunit…

    „Au innebunit salcamii”, preferata mea de primavara… Tudor Gheorghe, yo si drumul… Cam asa e primavara. Iaca motivul de ‘nebuneala, zicem ca „e de la ei”, de la salcami… Vara… ne bate soarele in cap, ne uda marea de jos in sus, ploua braduztu’ in cort…Toamna, mustul, cum zisei… Iarna, tzuica fiarta, vinul fiert si derdelusul benevol -aaa, si ala malevol, ala de se face pe trotal… Cine sa mearga la consult si de ce? Mai bine zis, cine ramane sa consulte, ai?

    Mai bine papam mierea aia…

  11. Da, sa avem pofta. Dar cu grija sa nu ne ia cu lesin de la atata dulce

  12. Tocmai scrisesem la mine pe blog ca in Croatia n-am avut ocazia sa vad noroaie. Bine ca ma readuci tu cu picioarele pe pamant, altfel as fi putut crede ca in saptamana cat am fost eu plecat s-au schimbat si pe la noi treburile !

  13. Hehe, bun venit in Romania.

  14. O felie de paine cu gem… Si o plimbare in cizme de cauciuc… Sunt mici detalii ce ne readuc cu picioarele in lumea in care traim,aici, nederanjati… Ploios la tine azi… Si dulce, uns pe paine..

  15. AndraBlack Says:

    Ploaie dinainte de noroi ai simtit-o? Caci stii matale unde e noroi cica trebuie sa ploua mai constant asa ca sa se faca noroi,deci mai vezi si ploaia si cum te spala ea pana sa pleci capul in pamant sa vezi si noroiul!;) (da ma bag si eu in seama cand am chef asa)

    • A plouat vreme de cateva zile inainte. Si nu, nu am simtit. Pesemne ca eram in casa si dormeam? Nu stiu. Pesemne…

      Esti binevenita oricand ai chef.😉

  16. Eu nu prea vad cum ai urmat tu sfatul prietenului mai invatat.
    Prietenul tau ti-a spus sa iti continui viata cat se poate de bine si tu ai inceput sa te prefaci.
    Asta a fost alegerea ta, nu ce te-a sfatuit el.
    Si-apoi cand pierzi o mare dragoste de o intensitate nemaiintalnita pana atunci, ce te face sa crezi ca nu vei intalni o alta de o intensitate si mai mare?!

    • Simona, ce inseamna sa iti traiesti viata cat se poate de bine? Mai ales atunci cand iti pare ca nimic nu mai are sens, ca tu nu mai ai sens?

  17. Cel mai simplu raspuns ar fi: sa ai incredere.
    Traducerea, urmatoarea: sa te stradui sa te bucuri nu inseamna sa te prefaci.
    Vezi, tu, A, este evident ca omul trebuie sa faca compromisuri pentru a fi fericit. Dar sa nu le faca pana la a distruge substanta implinirii cautate.

    Problema este ca e o lupta continua sa fii fericit/ implinit – si sa nu ne gandim la fericire/ implinire ca la o stare de extaz psihedelic, ca ar fi absurd, ci ca la una in care te simti plin de seva, viu, frematator si deopotriva linistit. Un paradox. Pentru mine, insa, unul plin de sens.

    Problema este, reiau ideea, ca incepand sa duca lupta asta omul oboseste sa isi mai urmareasca idealul: starea de implinire de care vorbeam. Si, ca sa nu se recunoasca invins, incepe sa faca compromisuri mai mari decat cele care i-ar permite sa atinga si pastreze implinirea de care vorbeam. Compromisuri care submineaza insasi esenta implinirii cautate: stii tu: “merge si asa” – nu prea ne (mai) iubim, dar merge si asa… ne certam mai mult decat ar fi cazul sau nu ne certam ca sa pastram aparentele de normalitate (si acumulam frustrari peste frustrari), dar merge si asa… ne bucuram prea putin de realizarile celuilalt si ii suntem prea putin sau deloc alaturi in necazuri, dar merge si asa…
    Nu avem curajul sa privim cu sinceritate in noi insine, ne e frica de ce am gasi acolo: frica, egocentrism, comoditate, falsa generozitate, din aceea din varful degetelor: hai ia si tu si sa zici mersi si de-atat!, orgoliu, sete de autoritate, de instapanire peste celalalt, delasare: lasa-ma asa cum sunt in mizeria mea, ca nici eu nu iti zic tie nimic de a ta, halal serviciu prietenesc…

    Dar doare, doare sa ii spui celuilalt adevarurile care nu ii convin, risti sa nu le primeasca, sa ii pici din gratzii, asa cum tare obositor este sa iti gasesti puterea de a i le spune cu blandete, cu dragoste, cu rabdare… e obositor! Foarte. Doare sa stai sa judeci si sa iei o decizie, daca are rost sau nu sa continui o relatie care, orice ai face, nu atinge substanta pe care sperai s-o atinga. Te-ai obsinuit cu partile bune ale relatiei: sexul, ciorbica, menajul, tolerarea reciproca a defectelor… ba chiar te incanta cum te lasa partenerul sa te scalzi in troaca propriilor defecte: e atat de odihnitor; e drept, a cam inceput sa puta pe langa tine/ pe langa voi, dar e obositor sa te ridici si sa te speli si ii esti chiar recunoscator ca nu iti zice nimica.

    Uite asa trece viata noastra: intr-un spirit tolerant prost inteles. Fata de propriile putreziciuni, fata de ale celuilalt… Mi-e lene sa progresez emotional si mi-e lene si frica sa cercetez daca celalalt vrea sa progreseze, poate chiar nu vrea nici pentru el, nici pentru mine sa se intample asta. Shit, asta ar insemna ca trebuie sa te implici in alta relatie, alt efort de adaptare, doooooh… Sa te complaci intr-o stare de mediocritate emotionala/afectiva e mult mai comod si dulce. Asta desigur nu ne impiedica sa ne fie dor de implinire, sa ne simtim sfasiati ca nu o atingem, ca nici macar nu ne apropiem de ea; dar nici nu vream sa luptam prea tare pentru asta…
    Si apoi ne intrebam de ce ni se pare ca nu mai avem sens, ca nimic nu mai are sens, ca ne lipsesc scanteia, stralucirea, viata…

    Vrei sa (re)gasesti sensul?! Nu e deloc simplu. Dar primul pas este sa nu te mai ascunzi in spatele auto-rasfatului. Printre altele, nici sa nu ajungi la o autoflagelare masochista, stupida sau teatrala – alta forma deghizata de a-ti plange de mila, alt auto-rasfat, in fond. Ai tot dreptul sa plangi, sa iti lingi ranile, sa ti le pansezi, dar daca o tii tot asa, hm… intelegi ce vreau sa spun?! E o vreme de plans, de legat ranile si o vreme de lupta. Omul care tot trage de convalescenta, hm… e un histrion. Ca sa nu zic ca e un dezertor si s-o iau pe araturi pompieristice: “O lupta-i viata, deci te lupta!” Tra, la, la… mars eroic. Nu, dom-le: calm, fara fumuri, fara circ si racnete eroice, dar implicat… cam asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: