RESEMNATI SI FARA IDEALURI
Omul, la douazeci de ani, vrea sa schimbe lumea.
foto: img.kudika.ro
La treizeci de ani, se gandeste mai mult la el, la familie si vrea sa ii fie doar putin mai bine.
La 20 de ani, cu totii aveam idealuri si vise, dar la 30 nu mai avem decat constiinta sistemului care ne-a inregimentat. Nu mai credem in schimbarea lui, tocmai pentru ca vedem ca acest sistem de non-valori, corupti si incompetenti guverneaza o lume intreaga, nu numai pe a noastra. Vedem ca peste tot in lume o mana spala pe alta, oamenii accepta si se bucura chiar de coruptie si sunt bucurosi sa le fie putin mai bine intr-o societate submediocra. Si ne gandim ca poate asta este de fapt solutia pentru noi – sa ne multumim sa ne fie putin mai bine, sa ne bucuram de libertatea de a arunca cu pietre si cu acuze unii in altii si sa fim fericiti in nimicnicia noastra cotidiana.
La douazeci de ani nu avem nimic, dar suntem gata sa dam si sa facem totul pentru idealurile noastre. La treizeci avem deja o bruma de agoniseala si ne gandim macar sa o pastram pe aceasta, daca nu chiar sa o crestem.
La douazeci de ani avem idealuri. La treizeci, mai avem doar resemnare. Probabil ca renuntarea la speranta face si ea parte din firea omului. La fel cum teama de a pierde putinul adunat aproape ca devine un nou instict, alaturi de cel de autoconservare sau tocmai in completarea lui….
Blooooog 
noiembrie 8, 2009 la 4:27 pm
…Nu te grabi… Nu te grabi sa generalizezi… Poate unii, la treizeci, se mai grabesc. Chiar daca simt ca merg la vale. Vezi, zic „unii”…
Stai sa vezi… Unii, la patruzeci, suntem inca in picioare. Mai suflam. Chiar „unii din unii” incepem sa pricepem cu ce-i in firea omului… Si ne dam seama ca e doar in capul nostru, o harta… Slava Domunului, ne dam seama. Unii din unii au marele avantaj ca intre treizeci si patruzeci au pierdut cam tot. In afara de viata. Si atunci in sfarsit pretuiesc ce e cu adevarat de pretuit.
E grozav de usor sa apuci orincotro si sa mergi mult, cu desaga goala… Sa n-ai ce cara in spinare. Sa n-ai ce apara. Sa te misti cum vrei. Si incepi in sfarsit sa inveti sa mergi. Da, valabil pentru unii din unii. Si abia atunci unii, aia, cati or fi, chiar stiu cum sa schimbe lumea. Stiind ca nodul de inceput, la firul cu care o sa-si dea drumul in abis, e chiar schimbarea dinauntrul lor. Culmea culmilor e ca ei coboara in prapastie ca sa ajunga sus, pe varf… Un pic ocolit, ce-i drept, dar asta-i drumul.
Se formeaza un nou instinct. Al zborului.
Se face o noua asezare a valorilor. In care nu mai stam cu mana intinsa la altii, care sa binevoiasca a ne ca un ciolan. Sa binevoiasca a se scoate din preocuparile lor marute pentrua avea grija de noi, impotentii… Neamul de cersetori moare. Se naste altul. Unii care merg in picioare, nu in patru labe. Si care pun piciorul bine in pamant, cand il pun. Care nu se cumpara cu nimic, fiindca nu le pasa de pret, de orice pret, ca nu se vand. Care aleg sa faca altceva cu timpul vietii lor.
Care hranesc puterea, nu milogeala. Care nu asteapta pe altii sa faca. Gata. Pun mana de la mana si fac ei. Inventeaza alte sisteme. Dinauntru, pe dedesubt, schimba. Pas cu pas, fir cu fir, tes alta lume. Ei nu-si pierda vremea cu ce se intampla sau nu vrea sa se intample. Au altceva de facut. De hranit pe ei si pe altii cu putere. In orice fel. Sunt multe feluri… cand vrei, gasesti. Cand nu vrei, te lasi in jos si plangi. Nu-i rau nici asta, daca se scoate amarul, e pierdere de timp insa daca stai prea mult… Pana la urma, trece si aia, si asta, si aia…
Totul e sa te scotocesti adanc sa vezi ce te-a adus pe lume, ce imbold, de ce.
Asta, da, se cam intampla, la unii din unii, abia mai incolo. Unii din unii, mai norocosi, sunt treziti mai devreme, la douazeci, la treizeci… Eu mi-am scos nu o data palaria in fata unor tineri si foarte tineri care s-au prins cam cum sta treaba. Am invatat mult de la ei… Unde sta puterea. Cum vrei sa termini, cand va fi sa fie…
noiembrie 11, 2009 la 11:33 pm
Ca bine zici, Mikka, „unii” si „unii din unii”… Dar ma bucur sa vad ca numai „unii din unii” au raspuns la aceasta postare – semn bun.
noiembrie 9, 2009 la 7:51 am
E trist când apare resemnare… Dar e perversă, stă tot timpul la pândă…
noiembrie 11, 2009 la 11:35 pm
E trist cand apare, asa e, dar de noi depinde sa o alungam. 🙂
noiembrie 10, 2009 la 12:37 pm
Resemnarea? N-ar trebui sa apara niciodata … resemnarea duce la incetarea dorintei de viata … si fara asta ce mai putem face?
noiembrie 11, 2009 la 11:35 pm
Fara asta ne ramane doar inertia, Lorena. Nu?
noiembrie 12, 2009 la 3:41 pm
Si la 40 de ani? Nu de-altceva, dar eu am 45 !
noiembrie 18, 2009 la 8:27 pm
Multi inainte, Geocer. Pe la 40, unii incep sa se trezeasca. Iar altii nici macar nu au dormit vreodata acest somn al resemnarii. Mie imi place sa cred ca toti cei care dau pe aici se inscriu in aceasta ultima caregorie. 🙂