Ultima oprire

A facut cativa pasi buni. Ii placea drumul, il umplea de fericire. Nu era in firea lui sa mearga pe un singur drum, fara sa incerce si alte poteci, alte destinatii. Oricum nu stia niciodata incotro il vor purta pasii.


foto: panoramio.com

A facut un pas spre o carare alaturata, dar nu i-a placut. Asa ca a revenit la drumul lui. Din cand in cand intreba pe cate un trecator unde duce drumul ales. Cei mai multi nu il bagau in seama, doar cativa ridicau din umeri nestiind nici ei. Oricum nu erau prea multi trecatori pe care sa ii intrebe.

Treptat a inceput sa fie nesigur de drumul ales, de fericirea care ar putea fi vesnica. Avea drumul grija de el, o stia. Dar nu stia cat timp avea sa ii mai poarte de grija. Daca drumul isi va da seama ca nu este el trecatorul cel mai bun caruia sa ii protejeze pasii pe cararile sale? Si daca drumul il va purta atat de departe incat sa nu mai poata regasi niciodata calea inapoi? Ne dorim uneori sa ramanem singuri, departe de toata lumea, departe de tot. Dar nu avem niciodata curajul acestei singuratati. Daca ne pierdem de toata lumea si nu mai putem reveni? Daca ne pierdem pana si de noi insine? Nu ca ar fi o noutate…

Deja avea tot mai des impresia ca drumul nu il va duce nicaieri. Si ca nici putere sa se intoarca nu va mai avea. Pentru ca nimic nu e vesnic. Nici fericirea, nici drumul, nici el. Nici macar eternitatea.

Pe margini erau tot mai multe terase, restaurante – locuri in care s-ar fi putut opri, sa isi traga sufletul, sa zaboveasca putin, sa se racoreasca. Si peste tot erau oameni veseli, zambitori. Oameni care se simteau bine. Oameni fara niciun drum. Dar el avea un drum. Drumul sau, pe care dorea sa il parcurga pana la capat. Pentru care trebuia sa se zbata daca va fi nevoie, dar nu sa il abandoneze. Asa ca nu avea voie sa se opreasca in niciunul din acele locuri, chiar daca simtea tot mai des si mai acut, sfarsitul. Sau poat ca tocmai din acest motiv.

La un moment dat s-a oprit si s-a asezat pe un bolovan mai maricel. Si a zarit langa el deschizandu-se un alt drum, care cobora lin pe valea unui rau. In timp ce drumul lui urca in permanenta…

– Drumule, ma primesti?
– Da!…

Nu intentiona sa isi abandoneze drumul, dar ii oferea o liniste sa stie ca ii sunt deschise si alte drumuri.

* * *

La un moment dat se intunecase atat de mult, ca nu stia in ce directie sa mai faca urmatorul pas. Nu isi dadea seama daca urca sau cobora, daca mergea in directia buna, se intoacea sau mergea in vreo alta directie. Brusc i s-a parut ca urmatorul pas este in gol. S-a oprit si a dat sa se intoarca. A calcat usor in spate, fara a gasi nici acolo un punct de sprijin.

Nu stie cum a ajuns la mine. Ea i-a spus ca, dupa ce va mai scrie ceva pe blog sau la gazeta, va reusi sa iasa si din depresie. El nu a mai scris insa nimic. S-a trezit la mine si mi-a spus povestea drumului sau. I-am dat o bere si o cafea si i-am aflat povestea. Momentan insa o tin pentru mine. Poate o sa v-o spun si voua intr-o zi, dar nu acum.

E tarziu si l-am lasat sa doarma alaturi. In zori isi va da seama ca si la mine tot bezna e. Nici pe drumul meu nu straluceste soarele. Poate ca pe alte drumuri insa, isi va gasi la un moment dat lumina. Poate ca aceasta lumina se afla chiar la capatul drumului sau. Sau poate ca nu va rezista si se va abate de la calea lui. Dar la mine, incaperea este luminata doar de o lampa veche.

Il voi trezi dimineata devreme si il voi trimite la drum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: