Confesiunea orbului

Nu mai stiu cum am cunoscut-o, dar stiu ca i-am dat intalnire intr-o seara, in statia de autobuz. Si tin minte ca m-am bucurat tare cand a aparut.

foto: w3cu.com

Ne-am dus sa bem o cafea impreuna. Traditionala si banala cafea de la prima intalnire. Am condus-o apoi acasa si… nu. Nu am urcat la ea. Nici ea nu m-a invitat si nici eu nu am insinuat nimic. Ca doar eram oameni seriosi, adulti si nu doar niste pustani in calduri.

Au trecut cateva luni si mi-a dat papucii. Pentru a treia oara. Si atunci i-am spus ca o a patra oara nu va mai exista. Nici macar fucking partners nu am vrut sa ramanem, desi mi-a sugerat destul de insistent. Acum a ramas doar o amintire si o suma modica – cateva sute de lei, nu mai mult – pe care nu am mai recuperat-o de la ea.

M-am enervat atunci. De ce a trebuit sa aiba momentul ei de glorie, pozand intr-o curva ieftina, dar mandra? De ce nu a putut fi om pana la capat?… In cele din urma am inteles sa nu am pretentii foarte mari. De la nimeni. Desi eu, daca as da o teapa, as da-o de macar cincizeci de mii. Recunosc insa ca intamplator am ales valoarea asta, pentru ca, de fapt am avut si eu ocazia sa dau teapa si a fost o suma mai mica. Dar nici doar cateva sute amarate. Oricum, in cateva luni i-am tocat.

Pana la urma, fiecare om are valoarea lui. Mi-ar placea sa spun ca sunt fara de pacat, integru, incoruptibil etc. Dar nu sunt.

Si cand ma gandesc ca visam ca de la ea sa invat sa zbor. Dar zborul nu il poti invata decat de la oameni mari, nu de la cei atat de mici. Asa ca ma tot uit in jur, sperand sa intalnesc acel om mare de la care sa invat sa zbor. Nu zaresc insa decat pe cei ca mine, oameni mici. Ma intreb uneori ca prostul: cei mari unde sunt? Au disparut toti? Sunt ei doar o legenda? Sau e numai vina mea ca nu ii vad?

Ma uit uneori in oglinda, sperand sa zaresc un om mare, dar nu.
Sunt doar eu, Orbul. Tu cine esti?