Fleeeeecuri. A veem fleeeeecuri…

Spuneam ca nu imi este frica decat de cer. Sa nu imi cada in cap. Eram tanar si habar nu aveam cum este sa iti cada cerul in cap. Il priveam acolo sus, in departare si stiam ca acolo va fi mereu. Ca un bun comun si un protector al tuturor de pe pamant. Eram tanar si parea imposibil sa cada cerul cuiva in cap. Cu atat mai putin mie.

Au trecut anii si am aflat. Am aflat cum e sa iti cada cerul in cap. Este posibil, da… Si e cea mai mare durere pe care o poate resimti un om intreg. Intreg?! Au trecut anii, iar cerul a inceput sa imi cada in cap. O data si inca o data, si inca o data… E cumplit. Iti zdrobeste sufletul si mintea. Le sfarama in mii si milioane de bucatele, le transforma in praf si oricat te-ai mai chinui sa le aduni, sa le pui la loc asa cum erau, nu mai poti. Te uiti pierdut in jur, te uiti pierdut in jur… Te uiti pierdut in jur… Nu mai poti. Nu mai poti nimic din ce puteai cu numai o zi inainte. Ai vrea sa spui ceva, orice. Sa rostesti un cuvant, oricare. Fie si cel mai simplu cuvant… mama… nu poti. Tremuri. Si nu stii daca iti este frig. Transpiri. Si nu stii daca iti este cald. Ai vrea sa plangi, dar nu iti curge nicio lacrima. Ai vrea sa urli. Deschizi gura, dar nu iese niciun sunet. Doar un harait muribund din gat. Tremuri, te clatini… Te prabusesti si nu se aude decat o bufnitura infundata. Nu mai esti tu insati, nu mai esti cel din urma cu o zi sau macar cu o clipa. A fost clipa in care ti-a cazut cerul in cap.
Ploua des, cu picaturi mici si reci. Nu simti ploaia, nu simti frigul. Ramai prabusit pe asfaltul din parc. Ai vrea sa plangi, ai vrea sa urli. Dar nu e decat ploaie. Tremuri, transpiri si te amesteci. Cu apa, cu asfaltul. Cand erai copil, iti placea sa alergi prin ploaie. Acum doar stai prabusit pe jos, iti ascunzi fata in maini, desi intunericul noptii te-a inghitit de mult. Astepti sa se termine totul. Sa te trezesti si sa fie totul cum a fost ieri. Dar nimic nu se termina si nimic nu mai este. Doar clipa prezenta, care nu se mai termina. Prezentul care te distruge. Esti un distrus, esti un nimeni. De ce trece timpul? Si, mai ales, de ce trece asa? De ce nu se mai termina?…
Te ridici de jos, te indrepti spre casa, clatinandu-te. Gemi usor, poate in gand numai. Nu stii. Oricum, nu conteaza. Nu e nimeni sa te auda. Esti singur pe toata strada. Te uiti in sus, dar nu coboara niciun inger sa te salveze. Esti atat de jos, incat nimeni nu te mai vede. Nu mai implori divinitatea sa te ia, sa te salveze sau sa te ierte. Ai implorat-o deja de atatea ori degeaba.

Ajungi acasa, iti faci o baie fierbinte. Maine este o noua zi. Oricum, nu mai esti decat praful celui de ieri. Iar maine vei fi praful celui de astazi.

A fost prima ploaie din aceasta toamna. Si a mai plouat de atunci. Ascult Nocturnele lui Chopin si scriu… Sunt un nimeni.

Ui ui ui si oi oi oi
Mi-aruncai pula-n gunoi!…

Mai bine ma fac cizmar si va pun la toti flecuri noi.

Ui ui ui si oi oi oiFleeeeecuri. A veem fleeeeecuri…

foto: shutterstock.com