Don’t play God – sfarsitul…

Intreaga viata am incercat sa mi-o cladesc pe ceea ce simt. Diferitele simtiri imi determina toate gandurile si toate faptele. Nu exist in afara a ceea ce simt. Sunt suma sentimentelor mele, nimic mai mult si nimic mai putin. Nu e original, stiu. Dar asta sunt.

Don’t play God

M-am jucat. Am luat pasari mici si tremuratoare si am incercat sa le transform in adevarate pasari de prada. Le-am luat, le-am oblojit aripile si am incercat sa le invat sa zboare.

Despre Revolutie si falsa revolutie. Ce ai gandi daca…

… Ti-as spune ca salvarea de la sclavie sau inrobire consta in cunoastere, constiinta de sine si puterea pe care fiecare din noi o are?

Scenariul vietii tale: De la Ceausescu la… Boc si TARA CONDAMNATILOR

Ce aveam odinioara? Aveam dreptul de a sta la cozi interminabile zile si nopti la rand. Aveam dreptul sa ne descurcam in a ne procura renumitul salam cu soia si sa apelam pentru asta la toate cunostintele pe care le aveam… La fel era – va aduceti aminte? – cu portocalele, pepsi-ul pe care il visam toti cei care pe atunci eram copii inca, brifcorul si toate celelalte asemenea “delicatesuri”. Mai aveam dreptul “sa facem frumos” ca sa ne bage si pe noi instalatorul in seama, dar si dreptul de a nu vorbi neintrebati, de a nu spune ce gandim, iar idealul era chiar de a nici nu gandi prea mult…

In rest, aveam dreptul la o locuinta si o masina de familie, aveam dreptul de a avea un loc de munca si de a pleca in concedii, dar si dreptul si chiar obligatia de a termina douasprezece clase. In plus, era ca o obligatie morala a fiecaruia sa aiba congelatoarele pline de carnuri, tocmai pentru ca nu se gaseau pe nicaieri. Si asa aveam cu totii proviziile facute, pregatiti de parca ar fi urmat sa inceapa un razboi.
Nu aveam insa dreptul credintei in Dumnezeu, dar aveam dreptul de a fi mandri de ilustrul conducator, de stindardul rosu si de doctrina ce ne era continuu bagata pe gat…

Acum avem dreptul sa credem in Dumnezeu. Si credem! Si aratam asta tuturor, fie si doar pentru ca da bine. Nu mai trebuie sa credem in partide, in steaguri, in oameni. Si nu mai credem. Avem dreptul sa nu ne mai intereseze si ne folosim din plin de el. Caci nu ne mai intereseaza ce se intampla in jur, nu ne mai intereseaza sa il ajutam pe nevoiasul de langa noi si nici sa ne intrebam “Dar tara asta incotro?… Dar copiii nostri peste zeci de ani cum vor fi?”…

Acum nu mai avem timp pentru astfel de ganduri. Pentru ca acum nu mai avem decat o grija si anume grija zilei de maine. Acum gasim la tot pasul delicatesurile pentru care, in urma cu douazeci de ani, apelam la toate cunostintele. Si avem voie sa ne cumparam cat putem. Dar nu mai putem… Acum avem voie sa ne cumparam cate case si cate proprietati vrem. Dar, cei mai multi, nici macar o casa nu putem…

Si aparent fara nicio legatura, chiorul in tara orbilor este imparat.

Iar Emil Boc e nevinovat si inocent ca o fecioara. Si poate nu are alta vina decat aceea de a fi cazut de pe mica scena (cu ocazia unei emisiuni televizate), inainte de a face pasul catre prim-planul scenei mari, a non-politicului mioritic. Si a renuntat sa mai fie primarul controversat si apreciat de destui ardeleni, pentru a ajunge premierul (marioneta?) impotriva caruia ne exprimam cu totii. Inca… Pentru ca inca putem.

Pentru ca politica e curva. Iar curva asta ne va inchide pana la urma gura la toti. Ca modificarea Legii nr. 161/2003 este foarte probabil sa ne mai lase doar dreptul de a gandi ce vrem, dar ni-l va lua definitiv pe cel de a spune ce gandim… In curand nici libertatea de exprimare nu o vom mai avea, dar vom fi mandri de “Democratia” noastra si vom fi fericiti sa ne integram astfel in marea familie europeana.

In ce ma priveste, am dreptul sa fiu nostalgic, dar nu sunt, pentru ca grija zile de maine nu ne lasa sa fim nici boemi, nici poeti si nici pictori. Insa ne-a lasat dreptul de a fi niste actori prosti care ne prefacem ca ne place tara si democratia asta a noastra inca atat de originala…

Nu pot sa nu ma gandesc si inca pot sa spun…