Don’t play God
M-am jucat. Am luat pasari mici si tremuratoare si am incercat sa le transform in adevarate pasari de prada. Le-am luat, le-am oblojit aripile si am incercat sa le invat sa zboare.
Iar la un moment dat mi s-a parut ca imi reuseste. Am luat-o in palme, i-am soptit la ureche “Acum zboare, esti libera…”, am desfacut palmele si am aruncat-o in vazduh. S-a inaltat spre cer, o priveam cum da mandra din aripi… S-a coborat spre mine, a dat cateva rotocoale deasupra capului meu, mi s-a gainatat in crestet apoi si-a luat zborul. S-a indepartat putin si apoi vantul libertatii a prins-o.. O pala de vant a dezechilibrat-o, facand-o parca sa uite ca stia sa zboare. Sa- zdrobit de pamantul tare si uscat de seceta…
Si am mai ramas o data singur si nefericit in singuratatea mea. Am incercat sa transform o sclava in stapana. Si am ucis-o…
Atat de singur sunt pe-acest pamant, ca nimeni nu va stii daca mai sunt…
Don’t play God.
It ‘s a game you only can lose…
This entry was posted on iulie 21, 2009 at 11:22 am and is filed under Don't play God, La limita absurdului, Virtual Insanity with tags absurd, amor, autocunoastere, bdsm, cupluri, curve, dominare, dorinta, dragoste, fecioara, femei, femeie, fetish, ganduri, God, Godess, hard, intrebari, invatare, iubire, libertate, masochism, master, mistress, nebunie, nesiguranta, NOI, nou, orgasm, Relatii, revolutie, roll play, roluri, sado, schimbare, sclav, servant, sex, slave, socant, social, stapan, stapana, subordonare, tandrete, the game. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.
Blooooog 
iulie 21, 2009 la 12:48 pm
„My Love, My God…” Asa incepi orice demers, in orice directie. Chemand Iubirea in inima, din Inima. Atunci stii ca Cel care Face face, si tu stai si te uiti si te minunezi, si daca iese si daca nu iese… Fiindca stii ca asa a hotarat Cel Care Face. De multe ori, in marea bunatate a Iubirii, Ea ne mai da cate o explicatie, sa intelegem de ce. De multe ori nu o face. Ar fi prea mult, imposibil de dus, la acel moment.
Zborul? Se invata usor. Prima lectie, ca si in arte martiale: caderea. Vezi, mirat, ca n-ai murit, si intelegi in clipa ce minune e ca esti tinut in fiecare secunda in viata. Afli atunci ce e Iubirea, asta care ne sufla in lume si care sufla prin noi.
Aia e Iubirea, nu povestile noastre mototolite si aruncate la cos, dupa care plangem, desi le-am aruncat…
Vezi ca pasarea a gasit la tine gustul libertatii. Chiar daca a cazut pe urma, l-a gasit atunci, in prima… L-a gasit, da?
Iertare de vartej. Da’ nu-l pot opri…
iulie 21, 2009 la 10:12 pm
Imi place vartejul tau si te rog, nu il opri. Caderea din pacate cei mai multi o neglijam, iar in momentele esentiale ne trezim victime ale propriei noastre ignorante…
iulie 21, 2009 la 11:50 pm
“My Love, My God…” Macar de ne-am trezi… 🙂
iulie 21, 2009 la 1:24 pm
Toţi simţim în anumite momente ale vieţii că ni se frâng aripile, mai mult , ne gândim că nu vom mai zbura niciodată, dar viaţa ne-a învăţat că „ce nu ne omoară, ne face mai puternici”.
Iubirea, speranţa şi credinţa ne ajută să învăţăm un nou zbor…
Gânduri dintre cele mai bune trimit către un prieten drag!
iulie 21, 2009 la 10:15 pm
Daca nu ne frangem gatul si ne infrangem sechelele, asa e. Devenim mai puternici.
Iti multumesc si ma inclin.
iulie 21, 2009 la 3:44 pm
Vezi ca nu e bine sa induci o idee cuiva ? 😀
Pai cum sa fii singur, cand tu stii de tine ? Daca stii de tine, n-ai cum sa fii singur.
iulie 21, 2009 la 10:24 pm
Te-ai agatat tu repede de postarea mea. Poate ma supar si o sterg, na 😛
Sa induci, nu e bine. Sa ii inveti sa gandeasca singuri insa, da. Pentru ca daca pe un copil il poti „pacali” ca 2+2=4 pentru ca pur si simplu asa este, pe un adult trebuie sa il determini sa creada intr-adevar.
Si mai e ceva. Cele mai bune idei sunt ale noastre, nu ale celorlalti. Asa ca daca cineva ne invata sa gandim si sa ajungem singuri la anumite idei este mult mai bine. Le acceptam mult mai usor ca fiind ale noastre decat ale altora.
iulie 21, 2009 la 10:38 pm
Seara buna !
Poate te superi, numai ca tu nu te superi…atat de repede !
Sa-i iveti sa gandeasca ? Ar fi o solutie, dar putin viabila… Zidul de prostie e atat de mare. Eu reusesc sa fac asta in mica masura. Pentru ca, depasind o anumita limita, incep sa te priveasca ca pe un nebun. Da, sunt un nebun, le raspund. Ce sa le faci ?
Mai inbunatatim strategiile, mai lucram… 😀
iulie 21, 2009 la 10:39 pm
iMbunatatim 😀
iulie 22, 2009 la 1:09 am
Hehe… Stiam eu ca suntem multi nebuni pe lume. 🙂
Imbunatatim, am inteles. 😀
O noapte frumoasa.
iulie 21, 2009 la 7:03 pm
deci sa nu ne intindem mai mult decat ne tine plapuma?
iulie 22, 2009 la 12:32 am
Sa presupunem ca este un ger cumplit, iar noi ne-am intinde mai mult decat ne este plapuma. Cu siguranta am ingheta. Sa vrem insa o alta plapuma mai mare sau macar sa putem sa o marim pe cea pe care o avem, asta este cu totul altceva.
Ai citit postarile mele ceva mai vechi
https://bl000g.wordpress.com/2009/07/17/o-initiativa-pentru-romania/ si
https://bl000g.wordpress.com/2009/06/11/despre-revolutie-si-falsa-revolutie-ce-ai-gandi-daca/ ?
Daca da, cum ti s-au parut?
iulie 21, 2009 la 10:16 pm
N-am inteles niciodata de ce avem inclinatia asta „sinucigasa”; de ce trebuie neaparat sa-l „transformam” pe cel de langa noi ?
Un raspuns(dintr-o multime) dat mie insami ar suna cam asa:ne place sa ne simtim „creatori” in universul nostru si „creatia” trebuie sa fie dupa „chipul si asemanarea” noastra” , uitand , din pacate, sa (ne) punem doar o simpla intrebare ..
iulie 22, 2009 la 1:00 am
Este in firea oricarui om sa vrea mai mult. De la cine? De la cei din jur, in primul rand. Pentru ca este mult mai usor sa vrem mai mult de la altii decat de la noi insine.
In aceeasi ordine de idei, auto-multumirea noastra a ajuns aproape proverbiala. Asa ca – daca putem – eu as zice ca e normal sa ii convingem pe ceilalti sa vrea mai mult in primul rand ei de la ei.
Gresesc?
iulie 21, 2009 la 11:31 pm
Nu vantul a dezechilibrat-o, ci absenta ta! 🙂
iulie 22, 2009 la 1:05 am
Frumos mi-ai zis iar. Dar de ce oare nu putem invata zborul sub vantul libertatii? Nu putem sau nu vrem? Sau?…
iulie 22, 2009 la 5:27 pm
Fara repere, ne ratacim… fara cei dragi, ne pierdem echilibrul… Nu-i nimeni atat de puternic incat sa suporte, singur, atata „libertate”.
iulie 22, 2009 la 11:05 pm
Asa este, dar dependenta de o singura persoana nu este obsesie deja?
iulie 22, 2009 la 9:44 am
M-ai surprins tare plăcut cu postarea asta…
iulie 22, 2009 la 11:06 pm
Ma bucur, Cristi. Sper sa te mai surprind asa, din cand in cand.
iulie 22, 2009 la 11:22 am
servus…
de multe ori poate unele „pasari” au doar senzatia ca zboara… si de aceea se intimpla… asa.
Toate cele bune
iulie 22, 2009 la 11:07 pm
Salut si bun venit. Posibil sa ai si tu dreptate, sa fie doar o iluzie…
iulie 23, 2009 la 4:47 am
Am fost și eu cândva pasărea aceea.
Tu ai fost vreodată pasăre?
iulie 23, 2009 la 9:36 am
Catalin, cred ca toti am fost la un moment dat si inca mai avem momente cand suntem pasari…
iulie 23, 2009 la 10:28 am
Am fost si mai sunt pescarus… Jonathan Livingston, primul meu maestru de zbor… Intre timp, am primit multe zboruri. Se poate zbura si cu o aripa, si uneori un-aripatul trage cu el pe cate-un fara-aripi… Si tocmai in tragere iese, incet, prin umeri, micul mugure de aripa noua, la amandoi. Niciodata nu doare.
La altii aripile ies prin inima… Acolo doare putin, cat se sparge incercuirea. Pe urma, doar zbor…
iulie 25, 2009 la 2:24 pm
Chemarea pescarusilor se aude atat de frumos si aici in Bucuresti uneori… Parca ar fi chemarea libertatii, sol al marii care ne asteapta…
iulie 24, 2009 la 9:02 am
Despre singuratate – „libertatea, atunci cand se opune prezentei iubirii, este o povara, una ce trebuie suportata”(cu ghilimelele si corecturile de rigoare este un citat – mie mi-a placut partea despre singuratate, la libertate nu ma pricep deloc).
iulie 25, 2009 la 2:25 pm
🙂
iulie 26, 2009 la 9:03 pm
Oare poate un sclav sa creeze o stapana? Sclavii ii pot invata pe altii sa fie sclavi la randul lor, atat, zic eu. Doar stapanii pot crea atat stapani, cat si sclavi…
iulie 26, 2009 la 9:47 pm
E relativ. Pentru ca in fiecare din noi exita simultan ambele ipostaze. Nu exista sclav absolut, la fel cum nici stapanul absolut nu a fost inventat inca. Indiferent de parte masculina sau feminina. 🙂
iulie 27, 2009 la 3:12 am
Subscriu ..
Relativ , necuantificabil si foarte vast subiectul..
Oare pot exista unul fara celalalt ?
iulie 27, 2009 la 12:29 pm
te referi in fiecare din noi? Sau?
iulie 27, 2009 la 10:01 am
Sper sa n-o iei ca pe o critica distructiva sau ca pe o rautate din parte-mi, dar cred ca ai vrut sa spui „You only can lose”, nu „loose”. Si nu concep sa imi raspunzi decat cu „yes, ma’am!” Clar, sclavule?! 🙂
Just kidding, A.
Hope you won’t get upset. Un 🙂 cu simpatie.
iulie 27, 2009 la 12:30 pm
Merci, am corectat. Si bine ai revenit. 🙂
iulie 28, 2009 la 1:54 am
Da.. la noi insine ma refeream si mai ales, ca cei doi sunt intr-o relatie simbiotica. Ori, vad ca stii ce se intampla cand se „rup”lanturile, natural sau nu..
Eu as numi-o evolutie si ar trebuie sa ne bucure. Doar asta ne dorim, indiferent cum ne-am numi, nu ?